Uite că noul an mi-a adus şi un look nou pentru blog. Nu e grozav dar îmi place totuşi. Alte noutăţi nu mi-a adus noul an dar nu disper pentru că n-au trecut numai şapte zile, este timp destul în următoarele 358.

Stând la semafor ieri am auzit o conversaţie foarte drăguţă în spatele meu şi, pe urmă, în stânga mea. Era un bunicuţ care ţinea de mână o nepoţică cu ghiozdan, deci avea vreo 7-8 ani. Şi îi spunea bunicul cu o voce categorică să nu cumva să treacă vreodată pe roşu, să aştepte oricât până se face verde iar atunci când pâlpâie verdele de la semafor să stea pe loc. Îi explica nepoatei câte accidente se întâmplă din lipsa de atenţie şi de răbdare. Până acum toate bune şi frumoase. Numa că mai e ceva care a făcut întâmplarea aceasta să-mi atragă atenţia. În mod negativ, din păcate. Exact în timp ce bunicul se chinuia să îi explice copilului cum trebuie să procedeze corect la trecerea de pietoni (probabil nu era prima dată când o făcea dar se simţea dator să îi explice de mai multe ori), roşu fiind, erau vreo cinci oameni care treceau ca-n codru, PE ROŞU! Că vezi Doamne nu venea nicio maşină. Cum să mai priceapă ceva copila aceea de 7-8 ani când bunicul îi spune una şi ea vedea altceva? Nu spun că eu nu trec niciodată pe roşu, mai sunt şi eu grăbită şi nerăbdătoare câteodată. Dar totuşi... Există anumite reguli care nu sunt făcute degeaba. Şi ne mai mirăm că e haos în lumea asta. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare am face numai ce am vrea şi ne-am ghida mereu după propriile reguli, fără să ne pese de cele ale oamenilor din jur?

Aşa e peste tot în viaţă, la fel ca în exemplul de mai sus. Una spunem şi alta facem. Una gândim şi altfel acţionăm. Dar avem întotdeauna o scuză, sentimentele sunt schimbătoare. Placi, iubeşti, urăşti, devii indiferent... Asta-i viaţa!