Mai sunt 2 ore și 13 minute până în 2010 (wai, ce ciudat se scrie, nu cred că am mai scris anul acesta). N-am avut mari așteptări de la seara asta pentru că știam oarecum că nu va fii cine-știe-ce. În sensul că (ha!) no big party. Defapt nici măcar party. Dar nu-i stres. Chiar mă gândeam zilele astea, când eram puțin tristă că iar nu s-a arătat niciun party, că nu are niciun rost să mă necăjesc au ceva de genu'. Nu-i mai important că ești cu cineva drag și cu familia, chiar e musai să te zbengui printre zeci de persoane? Într-adevăr, mi-ar fi plăcut să fac cu prietenii ceva chefuleț, să mă aranjez și să dansez, să mă simt bine. Parcă atunci când eram mai mică aveam parte de chefuri și distracții mai mari de Revelion. Dar ce? Și anu' asta m-am aranjat, am mâncat, am dansat. Și tot Revelion se cheamă. Dar tot nu înțeleg de ce pun atât de mare preț pe noaptea asta. E într-adevăr o noapte importantă, doar trecem într-un an nou (a mai trecut unul...) dar totuși... De ce azi trebuie să fie neaparat frumos, distracție, veselie și toate cele? Eu în ultimii 3 ani am plâns de Revelion și asta nu a însemnat că am plâns tot anul respectiv. De ce oare nu prețuim momentele care chiar contează, care chiar înseamnă ceva pentru noi? De ce nu putem face noi dintr-o zi reușită un Revelion? Bine, aici mă contrazic puțin cu definiția cuvântului „Revelion” (noaptea care precedă prima zi a unui nou an; petrecerea din această noapte). Dar să zicem că nu ținem cont de definiția exactă ci de importanța majoră pe care o acordăm acesteia. Eu aș putea spune că Revelionul din anul acesta a fost parte din excursia la Sinaia, când am urcat singură (singură nu în sensul că am fost doar eu pe acolo, eu și muntele :)) ci în sensul că am urcat pe jos, cu picioarele mele, nu cu telecabina) până la Babe și Sfinx fără să mă plâng (foarte mult). Plus multe alte momente prea personale pentru a le expune aici, dar cu mare importanță sentimentală. Iar Revelionul de anul trecut a fost vizita la Viena, la Casa fluturilor (și vreau înapoi!). Momente unice, momente la care mă gândesc cu mare drag. Până la urmă poate că nu petrecerea de Anul Nou îmi amintește de un anumit an ci ceea ce am reușit să realizez în acel an. Și apropo de asta, anul 2009 n-a fost un an prea greu pentru mine. Am avut noroc de o sănătate aproape perfectă (Doamne mulțam!), de rezultate foarte bune la facultă și la lucru. Mai rău a fost la partea sentimentală, acolo a scârâit rău... Sper ca anul ce vine să completezeși partea asta dar să nu ia nici de la celelalte, să le mențină. Ar fi un an și mai bun. Deși nu mă plâng nici pentru cel ce imediat trece. Îmi pare rău doar că trece, că trece atât de repede și avem impresia că nu mai ajungem să facem tot ceea ce ne dorim, ne trezim dintr-o dată mari, intrați cu adevărat în viață. Păi da, că doar de aia-i viață, să treacă încet-încet (sau repede-repede, depinde de moment și de intensitatea lui) și să-și facă jocul. Hmmm... Nu-mi place vorba aceea, cum că viața ar fi un joc. Mie nu mi se pare deloc așa.

Mai voiam să scriu câte ceva și despre niște obiceiuri din noaptea de Anul Nou care mi-au atras mie atenția dar m-am cam întins. Scriu doar unul :P Cică să dansezi pe lângă un copac să ai noroc în noul an sau ceva de genul. Vă imaginați cum ar fi să ieșim cu toții afară la 00:00 și să căutăm fiecare copaci cărora să le dansăm?

Un AN NOU cu toate cele bune, cu putere de a trece peste cele rele, cu „Revelioane” multe și frumoase și cu mulți fluturi în stomac!

Te-am pierdut pe undeva

Iaca-s gata şi Sărbătorile. Azi e a treia zi de Crăciun şi nu prea se mai simte. Dar vine repede-repede Revelionul şi eu de el mă tem. Şi nici nu-l aştept. Dar Crăciunul a fost frumos, nu a fost ca-n vis dar măcar l-am simţit. A lipsit zăpada, au lipsit colindătorii... Dar a venit Moooooşu' (tare cuminte am fost anu' ăsta, se pare!), a existat căldura aceea de Crăciun şi sunt mulţumită.

Altceva voiam eu să spun. Am auzit în ziua de Crăciun o melodie frumoasă dar care are un vers ce mi-a provocat o uşoară strâmbătură din nas. Zice aşa domnul Marcel Pavel, căci despre el e vorba: "Nu te mai am, te-am pierdut pe undeva". Mie versul acesta îmi inspiră un el şi o ea, la plimbare, de mână, pe o alee, dragoste mare, atmosferă. Şi la un moment dat el se trezeşte singur, nu mai ţine pe nimeni de mână. Vede în jurul lui multă lume, agitaţie, însă nu şi pe ea. A pierdut-o. "Te-am pierdut pe undeva"... Era lângă el, nu a băgat de seamă, cândva, târziu a realizat că defapt, opa! iubita nu mai e, a lăsat-o "pe undeva". Interes zero. Urât!

Astăzi, în febra pregătirilor pentru Crăciun (curăţenie, şters praf, aruncat chestii inutile, modificări , îmbunătăţiri şi toate cele), am fost rugată să mă caţăr pe birou pentru a şterge praful de pe un dulap înalt (pentru că sunt mai mare :> ). Nu prea mi-a plăcut mie acolo sus, deşi nu era foarte sus, poate ştiţi cum e cu înălţimea la mine. Dar eram acolo şi, privind în jos, am dat cu ochii de o cutie veche pe care scria "Get more! Do more! Now!" (cutia era de la modem, neimportant). Nah, ia uite! mi-am zis. Am avut pentru câteva clipe sentimentul că gata!, acum sunt mare şi puternică, acolo sus - deşi mie îmi era frică defapt. Şi pentru că suntem atât de aproape de sfârşitul anului am hotârât ca una dintre dorinţele pentru următorul an să fie aceasta, nu cea mai mare dar printre dorinţe: să fiu puternică, să ştiu ce îmi doresc şi să lupt pentru asta. Mai sunt câteva zile până la noul an aşa că trebuie să mă pregătesc pentru a deveni (peste noapte!) un om puternic. Până la Anul Nou am voie să fiu slabă, sensibilă şi toate cele deşi nu ştiu cât timp voi avea să bag în seamă chestii negative. Hmmm...
Până una-alta, mâine e Crăciunul şi tot nu îmi vine să cred. Defapt e Ajunul dar pentru mine asta înseamnă Crăciunul. Cu brad, colinde, mâncare multă şi bună, zăpadă (care nici nu mai e, dar lasă că tot e bine că a fost), cadouri de la Moş Crăciun, cei dragi alături, credinţă, lumină, căldură şi iubire. Doresc tuturor un CRĂCIUN FERICIT şi un Moş cu tot ce vă doriţi!!

Copil din nou!

Voiam o postare pozitivă, o postare pe care am tot aşteptat-o dar starea mea de spirit nu este una tocmai bună... Oricum, merită să scriu, indiferent de ton, subiectul rămâne acelaşi. Nu-mi amintesc exact când a fost ultima oară când m-am dat cu sania, până sâmbătă seara. A nins ca-n poveşti, a nins aşa cum ne place (chiar şi mie până la urmă, "asta născută în Iulie", cum mi se spunea). A nins, s-a pus şi am putut să ies la săniuş, ca mai demult. M-am aşezat pe sania ce a stat prea mult timp la locul ei, am închis ochii şi m-am văzut mică, pe o sanie mare, trasă de tata şi mama, acompaniaţi de strigătele de bucurie ale mele şi ale surorii mele. Am făcut bulgări, i-am aruncat în stânga şi în dreapta, mi-am înălţat faţa spre cer să-mi ningă pe obraji, pe ochi, în gură. Am avut o tentativă de a face un om de zăpadă, m-am trântit în zăpadă şi am făcut îngeraş, am desenat fluturi (nelipsiţi!) în zăpada proaspătă şi pufoasă. Am fost, pentru o jumătate de oră, copil din nou şi m-am bucurat de un lucru simplu. Primul pas spre nişte sărbători fericite a fost făcut. În egoismul meu încă sper la mai mult.

Îmi doresc...!

De câţiva ani, în perioada asta, începe să mă prindă febra sărbătorilor de iarnă. În fiecare an, fără exepţie, visez la un Crăciun (sărbătoarea mea preferată din întreg anul) fericit, plin de emoţii, căldură sufletească, credinţă, fără stres sau evenimente negative. Un Crăciun cu zăpadă (doar să o privesc, de la distanţă... brrr!), cu colindători, cu brad frumos împodobit, cu mâncare multă şi cu Moş Crăciun. Deşi n-a trecut niciun an fără un eveniment care să strice magia sărbătorilor, eu continui să fiu o visătoare şi să îmi doresc, măcar de Sărbători, pagini din basme. Aş vrea să fiu din nou copil să cred în Moş Crăciun, să merg cu colinda, să mă joc prin zăpadă (pe atunci îmi plăcea!), să nu observ răutatea şi superficialitatea din jur. Dar păstrez, măcar în suflet, atmosfera de demult şi încerc să mă bucur de Crăciunul de anul ăsta aşa cum îmi place mie! Crăciun fericit!

Rednex-Hold me for a while

O melodie minunată, pe care aş asculta-o şi tot asculta-o... Despre versuri nu mai spun nimic, sunt absolut superbe! O melodie pe care o ascult şi cu sufletul.

Libertate!

Unul dintre sentimentele cele mai eliberatoare şi dădătoare de satisfacţii este libertatea. După DEX, libertatea este "posibilitatea de a acţiona dupa propria voinţă sau dorinţă" sau "posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii" sau "starea celui care nu este supus unui stăpân".
Unii, plini de adrenalină şi curaj, îşi manifestă dorinţa de libertatea prin sporturi extreme. Bungee jumping, paraşutism... Se eliberează total de stres şi se simt pentru câteva clipe liberi, liberi, liberi!
Din punctul meu de vedere, libertatea are o arie mai mare. Nu sunt foarte curajoasă (plimbarea de zece minute cu telecabina a fost o adevărată aventură, ceea ce pentru alţii ar părea floare la ureche!) iar înălţimea nu-mi provoacă deloc sentimentul de eliberare ci, dimpotrivă, îmi aduce stres, teamă, nelinişte. Cred că cea mai mare libertate ar putea să ţi-o dea zborul, însă pentru noi, oamenii, zborul rămâne un vis. Nimic nu cred că este mai eliberator decât deschiderea aripilor şi plutirea în văzduh. Ar mai fii şi ideea zborului cu avionul sau alt mijloc de transport aerian dar aici intervine din nou, pentru mine, frica de înălţime. Încrederea în propriile aripi, în propriile mişcări e mai mare decât încrederea într-un avion. În schimb, fiind o iubitoare a apei, un înot lin într-o apă curată, albăstruie, poate însemna libertatea.
De asemenea, o plimbare cu motorul, pe un drum fără obstacole (dacă se poate şi cu peisaj frumos, un apus de soare, un câmp cu maci sau floarea-soarelui), cu părul în vânt (sub casca de protecţie, evident!), cu căştile în urechi, din care răsună melodia preferată, trebuie să fie de o libertate perfectă.
Sentimentul de linişte, alungare a stresului şi, implicit, de libertate îl poate da şi un masaj bine făcut, cu ulei şi arome calmante. Călărirea unui cal la malul mării, cu valurile spărgându-se la picioarele animalului... Un dans în ploaia caldă de vară... Un "te iubesc" auzit sau rostit din suflet, pentru sau de la persoana iubită...

Suntem noi liberi cu adevărat?

Mă enervează!

Nah uite despre ce am ajuns să scriu... E a nu ştiu câta oară când mi se întâmplă aşa ceva. Dacă se întâmplă să fii agăţat pe stradă de băieţi/bărbaţi, mai treacă-meargă. Dar un tataie libidinos (să nu spun şi mai urât!)... e de toată jena. Eu sincer n-aş vrea să fiu un tataie care abia se mai ţine pe picioare, care abia mai vede ce e în faţa lui, care abia aude ce spune şi, pe lângă toate astea, mai spune vorbe (e mult spus "vorbe", mai bine spus "mizerii") fără rost. Eu am o altă imagine despre bătrâni. Bunic simpatic, înţelept, tăcut, îngândurat, darnic... un fel de Moş Crăciun. Dar ceea ce am auzit azi din gura acelui tataie libidinos (şi n-am să reproduc aici, cu siguranţă!) m-a dezgustat total. Aş vrea să cred că era puţin cu mintea departe, altfel nu-mi explic comportamentul lui. Brrr...

Am mai aflat una tare :) Cică în noaptea Sfântului Andrei animalele vorbesc iar cine le asculta moare, sau ceva de genu. Oare ce convorbire or fi avut peştii mei în noaptea aceea? :)) Dar oare cine le inventează pe astea? Ciudate chestii...

Astăzi, din curiozitate, am citit câte ceva despre Sfântul Andrei, al cărui nume îl port. În mare parte, ştiam despre tradiţiile din această zi. Ziua vrăjitoarelor, ziua când spiritele se întorc, fac rău, lupii hoinăresc, oamenii pun usturoi prin case, nu se mătură, nu se lucrează... :) Ciudate obiceiuri mai avem şi noi. Un obicei pe care îl ţin minte de când eram micuţă e acela cu visatul ursitului. În noaptea dinspre 29 spre 30 noiembrie fetele îşi visează viitorul soţ. Bine, mai este o parte complicată cu ieşitul la fântână, noaptea, cu lumânare şi rostirea unor vorbe pentru ca ursitul din vis să fie cel corect. Eu am renunţat de ceva timp la obiceiul acesta. Când eram mică eram o împătimită a acestuia, la fel ca şi cel de Bobotează (tot cu visatul soţului). Doar că, visând an de an (sau de două ori pe an) tot alt băiat, am renunţat. Câţi ursiţi are o fată? Dar băieţii de ce nu au o noapte a lor, în care să-şi pună ceva sub pernă şi să-şi viseze viitoarea soţie? Poate că ei ar visa-o pe cea corectă. Dar ce pot să spun? E bine totuşi că suntem un popor de visători, de optimişti şi, de câteva ori pe an, ne permitem să ne citim viitorul într-un vis. Măcar ne distrăm puţin pe tema aceasta, dacă nu cumva credem în ea. Până una alta eu mă bucur că port numele de Andreea -deşi mai sunt alte sute de fete cu numele acesta- şi primesc cu mare drag felicitări şi urări. Îmi place la nebunie ideea de "ziua mea" (indiferent dacă e de naştere sau onomastică, de cadouri, felicitări, pupături etc. etc. :)

Toata lumea judecă!

Până acum ceva timp eram o persoană ca multe altele care judeca foarte uşor. Mă puteai auzi de multe ori reacţionând la anumite poveşti, întâmplări: "Waaaai, cum o putut face aşa ceva?!" sau "Da' cum să facă aşa ceva?!" sau fel de fel de alte asemenea vorbe. Şi ce uşor era! E atât de uşor să îţi exprimi părerea despre atât de multe lucruri. Dar oare ajungem vreodată să ne oprim câteva clipe înainte să deschidem gura şi să ne gândim puţin la cauze, la motive? Ne gândim vreodată ce anume a deternimat o persoană să facă un anumit lucru? "Cum o putut să-şi ierte iubita/ul după ce l-a/a înşelat/-o?!", "Cum a putut să nu o/îl ierte?!" şi alte multe întrebări care se pun. Foarte rar ne interesează motivele, ceea ce dorim noi să aflăm e faptul în sine, fără cauze, fără consecinţe. În ultimul timp îmi repugnă total acest comportament. Am judecat şi am fost judecată. Diferenţa dintre aceste două lucruri e că atunci când judecam nu eram afectată. Atunci când am ajuns să fiu judecată pentru faptele mele [de curând :) ] am realizat cât e de, nu dureros, ci frustrant. Îţi vine să urli, nu să spui, să urli la propriu: "punte-te două clipe în locul meu, gândeşte-te ce anume m-a determinat să acţionez în felu' ăsta şi vino apoi să discutăm şi să analizăm!". Nu spun că nu mai judec (hai să fim serioşi, cine nu are momente de "Doamneeee, ce-o făcut X! Da' cum o putut?!") dar atunci când simt că îmi vine să o fac, mă gândesc la vorbele ce-mi sunt aruncate atunci când fac ceva ce nu e pe placul celorlalţi...

Love story... fără happy end (fără nicio dedicaţie, e pură imaginaţie)

Se trezise binedispusă în dimineaţa aceea, simţea iubirea prin toţi porii. N-avusese prea mult noroc în dragoste dar acum simţea că iubirea înflorise din nou în sufletul ei. Zâmbetul a pus stăpânire pe chipul ei, fredona melodii vesele, ba chiar îşi cumpărase un buchet de flori pentru birou. Se gândea că totuşi ar fi frumos ca florile să fie de la el dar nu comenta, era fericită oricum. Nici măcar faptul că nu l-a văzut de cinci zile nu a pus niciun semn de întrebare în mintea ei de femeie îndrăgostită.
Ce păcat că nu a ştiut de la început! Dacă ştia totul, nu se mai trezea atât de fericită, nu mai cânta versuri vesele, de dragoste, nu mai punea flori în vaze. Nu îşi amintea exact cum a fost. S-a întâmplat totul prea repede pentru a realiza ce se întâmplă în jurul ei. Parcă îşi amintea, vag, cum că îl sunase să-i dea "bună dimineaţa", cu o voce caldă, iubitoare. Emana iubire, aştepta iubire. Dar el, iubitul ei, ţipa la ea şi îi spunea -pe un ton în care ea putea citi orice numai iubire nu, în ciuda stării ei de plutire- că între cei doi nu există nicio legătură şi o întreba indignat dacă a mai auzit de aventuri. Da, a auzit. Dar ceea ce era (sau a fost?) între ei nu semăna deloc cu o aventură. Din cunoştinţele ei, o aventură însemna o seară de distracţie, o ieşire, o noapte reuşită şi la revedere. Dar, din câte îşi amintea ea, ieşirile şi nopţile lor au depăşit acest stadiu....
Aşa deci... Se terminase. O aventură. Hmmm... Cuvântul aventură sugerează nepăsare, nicidecum ceea ce simţea ea. Aveai voie într-o aventură să te îndrăgosteşti, să speri, să crezi? Nu, nu aveai. Şi ea ce făcea? Plângea. Suferea. Ce naivă a fost! Puţin trebuia să stea să se gândească, să analizeze ce a fost între ei şi vedea totul, limpede. Dar nu, ea a fost orbită de dragoste. O dragoste care defapt lipsea, era doar o iluzie.
Nu. Nu putea să uite. Nu putea să îl scoată atât de repede din inimă. Continua să plângă. Suferea. Simţea că are sufletul făcut scrum, bucăţele mici, mici. Acum înţelegea ce înseamnă să îţi simţi sufletul sfâşâiat. De ce trebuia să îl smulgă din suflet dacă nu voia asta? Stătea în faţa oglinzii, răvăşită şi îşi amintea de el. Îşi privea ochii şi îşi amintea de privirea lui pătrunzătoare. Mincinoasă, adăuga ea acum. Îşi privea buzele şi îşi amintea sărutul lui plin de pasiune şi dăruire. Îşi privea umerii şi îşi amintea puterea lui, îmbrăţişarea cu care o învăluia. Închidea ochii şi îşi amintea cuvintele lui şi tot ceea ce a însemnat el. Ce fals a fost totul!
A plâns până a simţit că a eliberat totul din sufletul ei. Toată iubirea se transformase în lacrimi. Ha! Îşi amintea lecţia cu stările de agregare, transformarea din stare gazoasă în stare lichidă. Iubirea e un gaz? Se evaporă din senin sau se transformă într-un lichid rece, sărat: lacrimile. Nu, nu mai suporta. A privit din nou chipul din oglindă, chipul ei şi nu i-a plăcut ce a văzut. Nu merita. Aşa că a păşit cu hotărâre în dormitor, a luat o rochie roşie, lejeră, pantofi cu toc subţire, înalt, poşeta neagră, şi-a prins un coc neglijent, un strat de rimel, de ruj, două pufuri din parfumul preferat (nu cel care îi amintea de el) şi a ieşit afară, în noapte. Nu căuta aventură, nu căuta sex, să se răzbune pe el. Voia să fie liberă, să iasă din camera care îi amintea de suferinţa ei şi de falsa iubire de care a avut parte. Avea nevoie de o clipă cu ea, o clipă doar e ei. Voia să fie egoistă. O clipă...

Sus, sus, tot mai sus zboară fluturaşul meu...

Vorbeam de curând cu Andra, fetiţă de 9 ani, care mă întreba ce aş alege să fiu (altceva decât om) dacă aş avea posibilitatea. Nu m-am gândit prea mult: aş vrea să pot să zbor, să fiu fluture (logic!). Mi-ar plăcea să fiu un fluturaş portocaliu, vesel şi sensibil, cu aripi mari, diafane. Să zbor deasupra tuturor, să mă ascund printre nori, să mă las mângâiată de aproape de razele soarelui. Să am sentimentul de libertate, să mă eliberez de tot! Singurul lucru negativ este timpul. Fluturaşul nu apucă să se bucure de frumuseţea lui, de zborul lui. Dar ce contează? Pentru câteva clipe ar merita să am aripi portocalii, să dansez în adierea vântului, fără nicio grijă. Sus, sus, tot mai sus zboară fluturaşul meu; sus, sus, tot mai sus fluturaşul meu!

M-am hotărât!

Eu nu mă pot schimba. Şi ce dacă sunt naivă? Şi ce dacă am prea multă încredere? Şi ce dacă sunt prea sensibilă? Eu nu mă pot preface că sunt tare când defapt nu sunt. Trăiesc totul la intensitate maximă, orice bucurie sau suferinţă. Precepe-mă cum vrei, eu sunt cum sunt.

Poezii, partea a II-a

De ce?
Radu Herjeu

De ce-ai venit,
De ce-ai plecat,
De ce-ai mai stat,
De ce-ai spus,
De ce-am crezut,
De ce-ai minţit,
De ce-am sperat,
De ce m-ai iubit,
De ce te-am iubit,
De ce am fost
Numai eu,
Numai tu,
Împreună?



Clipa noastră de sinceritate
Radu Herjeu

Stăteam de o parte şi de alta
A clipei,
Mi-ai întins mâna
Şi mi-ai şoptit
"Te iubesc!"
Şi clipa a zburat...

Păcat!
Era clipa noastră de sinceritate.

Melodia de suflet din săptămâna aceasta

Atomic kitten-Eternal flame (versuri superbe)

Ai mei viitori copii

Cred că odraslele mele vor urî meseria pe care am avut-o în anul I, II şi probabil III de facultate. Partea cu satisfacţiile o vor înţelege totuşi mai târziu, sper. Dar până una alta, îşi vor urî mama pentru că nu va mai avea răbdare cu ei. Sau poate am să-mi revin până atunci :)) Eu iubesc copiii şi visez să mă dedic din suflet creşterii viitorilor mei copilaşi. Ironia cea mai mare ar fi dacă voi avea un loc de muncă atât de solicitant încât să fiu nevoită să angajez si eu pe cineva care să-mi "ţină locul". Asta ironic. Logic: să-mi ajute copiii la teme şi să le ţină de urât până îmi fac eu apariţia acasă. Doamne fereşte!...

Cică timpul...

Am citi ieri o ghicitoare (într-o revistă pentru copii!) care mi s-a părut de o falsitate pură: Ce trece şi nu se vede? TIMPUL. Trecerea timpului se vede peste tot în lumea asta. Începând de la diferenţa dintre zi şi noapte: lumină şi soare, respectiv întuneric, stele, lună. Dispariţia unora şi apariţia celorlalte nu sunt oare dovezi ale trecerii timpului? Anotimpurile. Dacă nu s-ar observa trecerea timpului atunci ar mai înflori primăvara pomii, ar mai cădea frunzele toamna sau ar îngheţa natura iarna? Să ne uităm puţin la noi, oamenii. Ce dovadă mai bună a trecerii timpului ne trebuie decât ridurile, părul cărunt, slăbirea vederii şi a minţii? Prin urmare, timpul trece. Vizibil. Şi dacă ţi se pare că nu se vede că trece timpul, îţi iei un ceas şi tot observi :)

Nu mai am răbdare...

...să merg la cursuri, să merg la lucru (nici măcar în zilele în care ajung doar 2 ore jumate), să citesc, să mă uit la televizor, să fac curăţenie, să ascult problemele celor din jur, să vorbesc cu ai mei (prea multe întrebări), să îmi exprim sentimentele, să [mă] plâng... Nu ştiu care o fii cauza dar ştiu că nu mai am răbdare aproape de nimic!

Nu ştiam că îmi plac poeziile...

Nu ţi-au plâns?
Radu Herjeu

Nu ţi-au plâns
Niciodată picioarele
Călcând pe frunze?

Nu ţi-au plâns
Niciodată ochii
Privind ploaia?

Nu ţi-a plâns
Niciodată mâna
Rupând un trandafir?

Nu ţi-a plâns
Niciodată sufletul
Strivind o clipă?



S-ar fi
Radu Herjeu

S-ar fi scurs o lacrimă
Pe obrazul zeiţei copacilor,
Ceasul frunzelor ar fi luat-o razna,
S-ar fi ascuns în spatele ierbii
Soarele, în fuga sa de asfinţit,
S-ar fi uscat pământul
În încercarea de a naşte munţi,
S-ar fi întristat paznicii luminii,
Te-aş fi urât, plângând...

Când tu n-ai fost...



Am rămas dator
Radu Herjeu

Am rămas dator cuiva
Cu un sentiment.
Ştiu că trebuia să fie puternic,
În stare să lege cerul de pământ,
Să scoată diamantul din gemă,
Să spargă aerul
Prin care ne priveam,
Incapabili să ne atingem mâinile.
Ştiu că am rămas dator
Cu un sentiment,
Dar nu mai ştiu cui.

No hai că asta-i bună! Ce am auzit astăzi m-a depăşit cu totul. De la gramatică, de la conjuncţii coordonatoare şi subordonatoare am ajuns la relaţia dintre bărbat şi femeie. Şi mi s-a spus că, prin reguli, femeia e subordonată bărbatului. Pe scurt, că femeia este strict dependentă de bărbat. La care a urmat comentariul meu, acela că şi bărbatul e dependent de femeie. "Nu", a venit răspunsul. "Ba da", a urmat gândul meu. O primi femeia numele bărbatului după căsătorie, o zice preotul că femeia trebuie să-şi asculte bărbatul şi să facă ce spune el etc etc. Dar hai să fim serioşi! Până la urmă bărbatul, cât de bărbat ar fi el (prin asta înţelegând putere, orgoliu, mândrie, tărie), tot om e. Un om cu sentimente, deci capabil să iubească. Şi da, eu cred că un bărbat poate să iubească. Uneori mai mult decât o femeie. Poate să lupte pentru o femeie, poate să o dorească (nu neaparat sexual), să fie orbit de ea. Şi poate fi incapabil să o uite (nu se ştie pentru cât timp pentru că neprevăzutul îşi face cuminte meseria). Dar poate fi dependent sentimental de o femeie pe care o iubeşte. Un bărbat care are lângă el siguranţă, iubire, sprijin e mai fericit decât unul care zboară din floare în floare şi se vrea liber. Mai liber e cel implicat într-o relaţie decât cel ce "zboară". Mă rog, e părerea mea. Depinde foarte mult şi de cât şi cum luptă. Şi pentru cine luptă. Şi aşa, ca o concluzie... omul e dependent de om, indiferent de sex!

Domnişoara psiholog mi-a explicat că emisfera dreaptă a creierului reprezintă sentimentele şi este mai dezvoltată la femei. Iar emisfera stângă, cea a logicii, este mai dezvoltată la bărbaţi. Întâmplător sau nu, mă doare partea dreaptă a capului. Şi cum explic asta? Mă dor sentimentele din creier? Ciudat lucru... ce pot să spun?

Astazi am auzit cateva cuvinte: "Nici sa sufar nu mai pot". Oare ce inseamna asta?... Si daca tot sunt la categoria asta... am auzit si un cuvant ce mi-a placut grozav "stenodactilografia" Ha ha!

Împarte-te suflete!...

Ziua de azi e chiar ca un zbor de fluture. Unul trist, însă... Un fluture ce se chinuie să menţină poziţia de zbor. Bate din aripi, se ridică spre cer, alunecă spre pământ, se zbate din nou dar nu se lasă. Oare la ce se gandeşte un fluture atunci când simte că nu mai poate, că i-au obosit aripile şi aşa mult prea fragile? Dar când cade cu adevărat? Oare ştie el, fluturele, că trăieşte atât de puţin? Ar vrea el să trăiescă mai mult? De unde adună făptura asta atât de mică, de delicată, atâta putere să lupte, să de-a din aripi cu atâta graţie până la capăt? Ea nu întreabă de ce...