Îmi stă timpul pe umeri

Toată lumea se plânge de lipsă de timp. Eu, în perioada asta din viaţa mea, în cea mai mare parte, mă plâng de prea mult timp. Lipsa serviciului îşi spune (îşi urlă, mai bine zis!) cuvântul chiar dacă n-am crezut vreodată că voi ajunge să spun aşa ceva. Cele trei zile de master nu-mi sunt suficiente.

Ideea e că, chiar dacă am timp, eu tot în grabă sunt mereu. Veşnic sunt pe fugă, veşnic cu ochii pe ceas, pe telefon, să fiu sigură că mă încadrez. În ce? Am înţeles atunci când chiar merg undeva, când mă grăbesc să prind tramvaiul spre Universitate, sau trenul, sau mai ştiu eu ce. Dar eu mă grăbesc şi atunci când nu trebuie. Am ceva de rezolvat prin oraş în zilele când sunt în Arad şi n-am altă treabă? Rezolv ce am de rezolvat ca o disperată şi ajung înapoi acasă în timp record. Să ce? Am o zi întreagă la dispoziţie să fac tot ceea ce vreau să fac (sau nu vreau).

Nu ştiu de când am început să fiu aşa. Dar nu-mi place. Vreau şi eu să merg o dată pe stradă, liniştită, să intru în cinci magazine în drum spre casă, să mă opresc să beau o cafea cu o prietenă şi să nu mă mai intereseze la ce oră ajung acasă. Am impresia că am ajuns să am prea plănuit totul, să ştiu sigur că luni nu fac nimic că nah, început de săptămână (sau din contră, mă duc să rezolv aia, să aplic acolo, etc etc), că marţi ies cu X, că miercuri fac aia şi aia iar joi plec în Timişoara şi de acolo până sâmbătă când vin ştiu cam tot ce fac.

Nu vreau lipsă de timp. Mi se plâng persoane apropiate de treaba asta şi e teribil doar să auzi, da'păi să fii în situaţia asta. Ştiu că voi ajunge să plâng după momentele astea, sunt sigură că va veni cândva vremea aia, mai devreme sau mai târziu. Dar acum vreau să nu mă mai grăbesc mereu şi mereu, şi să-mi ştiu preţui mai bine timpul!

Râs cu plâns

Eu nu ştiu dacă am fost vreodată în viaţa mea atât de dezamăgită de ceea ce văd în jurul meu. Nimic nu pare să fucţioneze aşa cum trebuie, sau cât de cât bine. Se întâmplă tot mai multe lucruri la care nu te aştepţi, tot mai multe mizerii şi măgării umane (sau inumane). Servicii, educaţie, rude, prieteni, peste tot dai de aceleaşi lucruri. Mă mir la fiecare pas de ceea ce văd şi mă întristez tot mai tare, până la depresie uneori. Dar am noroc totuşi că am câteva persoane lângă mine care mă ajută să mă ridic atunci când simt că alunec.

Fără a mai da alte detalii despre subiectul ăsta vreau să schimb nota şi să vă arăt un clipuleţ la care am râs cu lacrimi, supeeeeeeb! Îl ador pe bebe ăsta atunci când dă din picioruşul drept sau atunci când cade şi nu se dă bătut. Probabil l-aţi mai văzut dar eu îl vreau aici, pe blogul meu, să râd de fiecare dată când îl văd. Voila!

Leapsa nr. 8 (de la Dee)

In primul rand vreau sa precizez faptul ca scriu fara voia mea fara diacritice pentru ca pe laptop inca nu mi-am rezolva aceasta problema si deocamdata doar aici am acces ;))

Buuuun! Dee (Love for books) mi-a dat o leapsa asa ca am sa o onorez.

1. Iti zic in vreun fel?
Da, Fluturas ;;)

2. Cum ne-am cunoscut?
Pe blog.

3. Vorbim des?
Din cand in cand si doar prin comentarii.

4. Suntem prieteni?
Prietene de blogareala :))

5. Numele tau din tau din telefonul meu?
Nu ne avem numerele de telefon.

6. Petreci timpul cu mine?
Repet, doar pe blog, prin comentarii.

7. Vrei sa vorbim mai des?
Da, mi-esti simpatica!

8. Vrei sa te imbratisez?
:)) >:D<

9. Ce suntem noi?
Doua persoane carora pe place sa scrie pe blog si sa citeasca alte bloguri.

10. Am incredere in tine?
Nu cred ca poti avea incredere intr-o persoana pe care o stii atat de putin.

11. Esti important pentru mine?
Nu stiu.

12. Te iubesc?
;)) Nu.

13. Te gandesti la mine?
Da, cand iti citesc postarile sau comentariile.

14. Adevarul este ca...
E cea mai ciudata leapsa pe care am facut-o :))

15. Cea mai buna trasatura?
N-am de unde sa o stiu dar ti-am zis, mi-esti tare draga!

16. Crezi ca trebuie sa dai asta si celorlalti?
Sincer... nu. Dar daca vrea cineva, o poate lua.

Minuni de-a gata II

Dacă tot sunt la subiectul ăsta, am să adaug pe listă o altă minune adevărată care îmi încântă simţurile şi îmi face sufletul să vibreze: apusul soarelui. Foarte multă lume preferă răsăritul, începutul unei zile. Mie îmi place sfârşitul zilei, atunci când razele soarelui dispar făcând loc unei mase imense, portocalii ce dă cerului, pe rând, culori impresionante.

Ador apusul. Ador când încă nu e întuneric, cerul e doar albastru închis şi portocaliu, când adie vântul şi se simte deja puţin din răcoarea nopţii. Totul pare mai curat, mai liniştit şi mai relaxat în acel moment.

Am în minte imaginea unui câmp imens, un lan de floarea-soarelui şi apusul în fundal. Sau, şi mai superb, o plajă pustie, sunetul şi mirosul mării şi soarele alunecând în adâncuri. Absolut fenomenal!

Voi ce preferaţi?

Minuni de-a gata

Sunt o persoană romantică, se ştie. Îmi plac fluturaşii, inimioarele, trandafirii, lumânări aprinse, etc. etc. Ei bine, pe lângă alte o mulţime de lucruri, nimic nu-mi dă o senzaţie de plutire, de reverie, de mister, decât să privesc cerul înstelat, cu luna în rol principal. Există pe lume câteva lucruri sau locuri absolut superbe, minuni puse de-a gata pentru noi. Luna şi stelele sunt astfel de lucruri.

Îmi place jumătatea aceea de lună - pătrarul- şi atunci când apare nu-mi pot lua privirile de pe ea. Îmi place forma accea spectaculoasă, delicată parcă. Şi culoarea uşor gălbuie o face şi mai romantică parcă. Îmi place şi luna plină, îmi dă o senzaţie de putere, spre deosebire de pătrar care mă umple de romantism. Îmi place forma plină, de un alb pur.

Îmi place să privesc cerul senin, punctuleţele alea mici mici, care sclipesc uşor. Mă uit şi mă tot uit şi nu-mi explic cum poate exista ceva atât de frumos!