Fluturi respinşi

Se pare că am ajuns, pentru prima oară în viaţă, să spun "nu" fluturilor. Nu tuturor, desigur. Din păcate, unor fluturi, doi la număr, pe care mi i-am dorit foarte mult dar care m-au dezamăgit.

Încă de când am auzit despre cartea "Fluturi" în două volume a Irinei Biner mi s-au activat antenuţele. Mi-am dorit din prima clipă să am cărţile şi le-am pus pe wish list pentru ziua mea. Ştiam că una dintre cele mai bune două prietene ale mele va ţine cont de dorinţa mea şi că voi avea cărţile. Tocmai pentru că ştiam acest lucru am refuzat să citesc orice pasaj ce îmi apărea de pe pagina de Facebook a "Fluturilor". Fără să ştiu, am făcut o greşeală... 

Am primit de ziua mea cele două volume şi abia am aşteptat să termin cartea pe care o citeam să încep "Fluturii". Primele trei-patru pagini mi-au plăcut foarte mult, îmi părea că cea care a scris cartea eram chiar eu. Însă nu mi-a trebuit mult timp să îmi schimb părerea. Am citit cele două volume foarte repede pentru că sunt foarte uşor de citit şi pentru că îmi doream să le termin cât mai repede. 

În câteva cuvinte: nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a plăcut povestea, nu mi-a plăcut stilul de scriere, nu mi-a plăcut personajul principal. Cu părere de rău spus asta dar nu mi-a plăcut deloc. Mi-e greu să cred că povestea este adevărată pentru seamănă foarte tare cu o telenovelă clişeică. Poate are anumite inspiraţii din realitate dar mă îndoiesc de faptul că tot ce s-a întâmplat e rupt din realitate.

Iubesc foarte mult fluturii, tot ce înseamnă fluture mă atinge pe suflet şi simt o bucurie imensă atunci când văd ceva, orice, cu fluturi. Iar faptul că există o carte cu acest titlu m-a bucurat foarte tare şi abia am aşteptat să o citesc, să îmbin cele două pasiuni ale mele. Nu m-am gândit nicio clipă că voi fi atât de dezamăgită. Speram să descopăr o legătură sensibilă şi subtilă între fluturi şi poveste, un simbol, însă singura legătură, cea mai comună şi simplistă, e aceea a "fluturilor în stomac".

Nu ştiu dacă îmi pare rău că am aceste două cărţi. Cert e că singura concluzie pe care am tras-o după ce le-am citit e că NU îmi place.

Din viaţă

Cândva, mai demult, în naivitatea mea adolescentină consideram adulterul un păcat capital. Spuneam că nu aş putea accepta niciodată să înşel sau să fiu înşelată. Însă tot ce am trăit până acum, în cei 25 de ani, m-a determinat să cred cu tărie în vorba "niciodată să nu spui niciodată". Nimeni şi nimic în lume nu îţi garantează pentru nimic, pentru nimic din ceea ce vei face sau din ceea ce ţi se va întâmpla. 

Ca pentru a-mi demonstra că niciodată o teorie nu e valabilă 100%, viaţa mi-a arătat că verbul "a înşela" poate face parte din viaţa oricărui om. Am înşelat şi am fost înşelată.

Am o cunoştinţă care a fost înşelată de curând. Avea o relaţie de aproximativ un an cu un baiat şi, de câteva luni, se mutaseră împreună într-o garsonieră. Iar acum el a înşelat-o şi s-au despărţit, ea mutându-se din nou la părinţi. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost tăria de caracter a tipei. A făcut ceea ce orice om înşelat ar trebui să facă. Bine, reacţiile şi deciziile depind de foarte multe lucruri. O astfel de greşeală poate fi iertată, în anumite condiţii, dacă persoana în cauză o merită. Tipul se pare că a meritat să fie părăsit, să fie lăasat singur, să fie şters din lista de prieteni de pe Facebook şi din orice activitate a fostei iubite cu care îşi împărţea locunţa, patul, mâncarea, banii, dragostea.

Povestea asta m-a făcut să mă gândesc la experienţa mea. M-a făcut să îmi amintesc ce a înseamnat pentru mine să fiu înşelată şi să regret (amarnic) felul în care am reacţionat. Într-un fel, îmi doresc să dau timpul înapoi şi să reacţionez aşa cum îmi vine acum să reacţionez, după ce mi-a trecut orice urmă de sentiment, acum când gândesc raţional. Să transform umilinţa mea în umilinţa lui. Să-i scuip în faţă cât e de mizerabil, de laş, de om de nimic şi fără caracter. Să îi aduc la cunoştinţă faptul că nu mai vreau să îl văd în faţa ochilor. Iar în final să îi mulţumesc. Pentru că m-a ajutat (în cel mai dureros mod cu putinţă) să înţeleg că petrecerea timpului cu el a fost o risipă, că persoana lui lângă persoana mea nu ar fi fost niciodată un lucru bun. Pentru că a făcut loc în viaţa mea unui om adevărat.

Din păcate, atunci nu am reacţionat aşa. Orbită de un sentiment pe care îl numeam iubire (cea mai oarbă iubire care mi-a fost dată să o simt) am reacţionat cu umilinţă, ca un om slab. Acum, gândindu-mă la felul în care m-am comportant, îmi vine să plec capul. Abia acum, când totul a trecut, realizez şi înţeleg cât de mult am greşit. 

În loc să fug, am stat. În loc să vreau să plec, m-am întors. În loc să plâng de uşurare, am plâns de durere, am plâns toate lacrimile pe care le-am avut, şi-am mai stors câteva atunci când am simţit că nu le mai am. În loc să exclam, am întrebat. În loc să-i spun să dispară, am întrebat dacă rămâne. 

Nimic în viaţa asta nu e întâmplător. Nu regret faptul că am fost înşelată într-un mod urât de o persoană căruia îi dăruisem sufletul meu în toate modurile posibile, într-un timp foarte scurt. Nu regret durerea imensă ce am simţit-o. Ştiu şi accept faptul că toate astea mi-au fost date pentru a înţelege că am pierdut ceva. Şi mai ales, am înţeles că această experienţă m-a pregătit pentru ceea ce a urmat după, că m-a făcut să înţeleg iubirea reală, dedicaţia reală, sinceritatea reală, respectul real, BĂRBATUL REAL.

Regret doar umilinţa la care m-am lăsat supusă. Şi astăzi ştiu că niciodată nu mă voi mai lăsa să fac asta, indiferent de condiţii!

Când te loveşti de realitate

Din când în când. Te loveşti la un moment dat de nişte situaţii în care realizezi cât de mult înseamnă viaţa şi cât de complexă e ea. Şi, cel mai dur lucru, că trece.

Pe mine m-a lovit realitatea brusc în perioada asta. Am realizat mai mult ca niciodată că am crescut, că lucurile se schimbă. Faptul că am avut parte, din păcate, de două decese în familie luna asta (şi unul anul trecut tot pe vremea asta) m-a făcut să mă gândesc la trecerea timpului şi la tot ce implică asta. La faptul că bunicii s-au dus de mult - a mai rămas doar o bunică. La faptul că au murit doi unchi. La faptul că părinţii mei şi unchii şi mătuşile mele îmbătrânesc. La faptul că verişorii şi verişoarele mele se căsătoresc, dau naştere copiilor. Că din ce în ce mai mulţi nepoţi se nasc şi, din păcate, tot mai mulţi din cei mai în vârstă din familie încep să aibă probleme de sănătate. Că doi dintre ei au murit, repet...

Nu ştiu să explic sentimentul ce m-a cuprins când m-am lovit de chestia asta. Nu ştiu să explic mai bine de atât: că realizez foarte bine că timpul trece. Şi că mi-e frică. Şi că, cu cât mă bucur mai mult de lucrurile ce li se întâmplă celor tineri (inclusiv mie), cu atât mă întristez pentru cele ce li se întâmplă celor ce acum sunt mai bătrâni.

Sentimente "faine"

Faine da' nu prea. De fapt, deloc faine. Mă încearcă de o vreme un sentiment teribil de dezamăgire. Peste tot în jurul meu dau doar peste egoism şi inconştienţă. Totul e doar pentru sine, contez doar "eu", "tu" fă ce vrei. Îmi văd de treabă, îţi vezi de treabă. Sau nu.

Ceea ce mă deranjează cel mai tare e faptul că dezamăgirea asta profundă vine de la persoane importante în viaţa mea. Şi e al naibii de dureros, că tocmai de la astfel de persoane aştepţi înţelegere, atenţie, suport, mângâiere la nevoie şi altele asemenea. Dar nu. Simt că de la o vreme fiecare e aşezat într-o bulă proprie şi personală. Şi de acolo îşi vede doar problemele şi interesele proprii şi, din când în când, împroaşcă în jur cu ce îi vine chef. Şi când se calmează, e ok şi trebuie să fii şi tu ok. Că nu poţi să verşi ceea ce te deranjează, ceea ce te doare şi să pleci. Că aşa e făcut omul, depinde de om. Aşa că îţi calci mereu suflet şi mergi mai departe, îndeşi în tine tot, să faci loc pentru mai departe. 

De fapt, mă mai deranjează ceva "cel mai tare": că nu pot fi indiferentă. Când e vorba despre persoane importante, nu pot fi indiferentă. Mă răneşti uşor. Te iert dar sufletul nu se mai peticeşte. Problema este că în ultima vreme se cam adună şi atunci e greu să nu fii indiferent...

În tot răul e şi-un bine, până la urmă: există două persoane care nu intră în categoria de dezamăgiri. Din fericire. Asta e toată puterea pe care o mai am. Să nu mă dau cu capul de pereţi.

Cu fluturi: MAŞINI

Pe ultima sută de metri mi-am amintit de fluturi. Era să trec pentru prima dată peste o lună fără să postez fluturi dar iată că mi-am amintit la timp. Deşi luna aceasta vor fi mai puţine poze, pentru că nu am găsit mai multe frumoase dar important e că postez. Aşadaaaar :)

Ce mai citim?

Când m-am angajat eu la un job adevărat, cu normă întreagă, mi-am spus că în fiecare lună, din fiecare salariu, îmi voi lua câte o carte. Bineînţeles că nu a fost aşa. Mi-am luat doar aşa, din când în când. Nu pentru că nu aş fi vrut ci pentru că... nici nu ştiu de ce, sincer.

Ultima care pe care mi-am luat-o (până săptămâna trecută) a fost "Perfect bărbătesc" de John O`Farell. E o poveste, scrisă într-un mod foarte haios, a unui bărbat care îşi descrie viaţa de familie. Naşterea celui de-al doilea copil îl epuizează psihic, chiar dacă fizic nu participă foarte mult la nevoile unui copil mic (sau doi, de curând). Atunci decide să înceapă să trăiască o viaţă dublă. Astfel, pretextând că munceşte pe rupte, trăieşte atâtea zile şi atâtea nopţi câte are nevoie departe de familie, într-un apartament din celălalt capăt al oraşului. Însă bărbatul munceşte doar atât cât să câştige decent pentru a-şi susţine familia care se tot măreşte. Iar în restul timpului doarme cât nu reuşeşte să doarmă acasă şi socializează cu cei trei colegi de apartament. Nici cei de acasă, nici cei din apartamentul nr. 2 nu ştiu adevărul despre cealaltă viaţă a bărbatului. Însă la un moment dat se află, printr-o greşeală... Atunci realizează că a greşit, că în timp ce el se relaxa ori se distra cu prietenii lui fără obligaţii, soţia lui trecea prin momente grele cu doi copii mici şi o nouă sarcină. În plus, nu reuşeşte să plătească băncii banii pentru casă, pe care în cele din urmă o pierde. Happy end totuşi există, pentru că omul luptă din răsputeri să îşi facă soţia să îl ierte şi să fie din nou o familie unită. 

Spuneam ceva de săptămâna trecută. Ei bine, săptămâna trecută mi-a venit comanda. Cu cărţi. Mi-am comandat dintr-un anticariat online şase cărţi minunate, extrem de ieftine. Mi-era atât de dor să am câteva cărţi noi! Şi când am desfăcut pachetul şi le-am văzut pe toate şase, aproape noi... Ioai! Mi-era dor să citesc ceva siropos şi romantic, Nora Roberts mai exact. Şi mi s-a pus pata pe trilogia Surorilor Concannon: "Născută în flăcări", "Născută în gheaţă" şi "Născută în ruşine". Din păcate însă nu am găsit decât ultima din serie dar le voi lua cândva şi pe celelalte. Exact cu asta am şi început seria de citit, pentru că îmi era dor, aşa cum am mai spus, de ceva romantic (poate pentru că aşa mă simt şi eu acum, pentru că asta trăiesc). Nu am ajuns foarte departe cu povestea, 100 şi câteva pagini am citit până acum dar povestea m-a prins şi, aşa cum mă aşteptam, sunt extrem de curioasă cum sunt primele două volume.

Când mă uit la celelalte cinci cărţi, pe care abia le-am înghesuit în bibliotecă, îmi vine să le citesc pe toate odată. Abia aştept să le savurez! Deşi aş prefera să o fac atunci când sunt relaxată, să am timp mai mult, să merg în vacanţă eventual... Acum citesc doar câte puţin pe zi, atunci când am câteva momente libere. Revenind la celelalte cinci cărţi, iată care sunt acestea: "Casa de la malul mării" volumul 1 + volumul 2, de Santa Montefiore, "Ultima scrisoare de dragoste" de Jojo Moyers, "Barca de argint" de Luanne Rice şi "Mănăstirea Northanger" de Jane Austen. Aceasta din urmă a ajuns în urma unei erori, eu comandasem "Mândrie şi prejudecată" pentru a o face cadou unei prietene însă mi-a fost trimisă cealaltă din greşeală. Dar am păstrat-o, sunt curioasă cum e. 

Repet, abia aştept să le citesc!

Sentimentul acela...

 

... de fericire.

... de împlinire.

... de dăruire.

... de afecţiune.

... de tandreţe.

... de răsfăţ.

... de alint.

... de protecţie.

... de siguranţă.

... de încredere.

... de fluturi de stomac.

... de IUBIRE.

Cu fluturi: ALE MELE (aproape de bucătărie)

Continui seria fluturilor mei cu cei care "trăiesc" aproape de bucătărie sau care au legătură cu aceasta. Pentru că orice parte a apartamentului e plină cu fluturi. Cred că în baie nu am fluturi, hmmm, trebuie să rezolv şi acest aspect. Aşarar... iată fluturii de prin bucătărie, puţintei dar frumoşi tare :D

Vise şi visuri

Subiectul acesta l-am mai tratat o dată. Încă de pe atunci spuneam cât de bogată mi-e imaginaţia atunci când vine vorba despre vise. Mi-e imposibil să-mi explic de unde mi se trage, cum şi ce fac să visez tot felul de chestii fără noimă. Şi mai ales, dacă fac ceva.

Visele mele se împart în mai multe categorii. Oricare-ar fi aceasta, imaginaţie am cu duiumul, fără obiecţii. Mi se întâmplă uneori să visez ceea ce se întâmplă peste zi sau ce s-a întâmplat de curând sau mai puţin curând, cu mici modificări, ce pot avea sau nu legătură cu realitate. Asta e o categorie simplă, ca peste tot. 

A doua categorie ar fi cea în care visele mi se înlănţuie cu visurile.Există chestii pe care mi le doresc şi le visez (din nou, cu mici modificări). Sau, mi se întâmplă uneori să realizez, prin intermediul viselor, că îmi doresc un lucru. Sau că nu îmi doresc. Sau că mi-e dor de cineva. Categoria asta ultima mi-e foarte dragă. Visele în care prezenţa cuiva se repetă îmi sunt foarte dragi. Visez uneori persoane pe care nu le-am văzut de mult, le visez în repetate rânduri şi abia apoi realizez că de fapt, în realitate s-a creat un sentiment de dor. Sau ceva asemănător, în orice caz.

Următoatea categorie de vise este una care mă lasă şi pe mine cu gura căscată şi îmi dă foarte mult de gândit. Creez, în vise, poveşti care mă lasă mască, la care nu-mi dau seama cum ajung sau ce mă determină să le visez. Ştiu că tema asta, a viselor, este un mister imens dar totuşi... eu continui să mă întreb iar şi iar de unde atâta imaginaţie atunci când nici măcar nu mi-e pusă în funcţiune raţiunea. 

De exemplu, azi noapte am visat o telenovelă în care eu eram un personaj de pe margine, nici nu ştiu exact cine eram. Dar exista un personaj principal, o ea care urma să se căsătorească cu un bărbat ales de părinţii ei. Ea era îndrăgostită de un alt bărbat cu care eu împreună cu sora lui complotasem să vină cu o seară înainte de nuntă şi să o răpească pe viitoarea mireasă. Am visat întreg procesul de răpire, inclusiv lacrimile mele de emoţie şi fericire la vederea reacţiei miresei când l-a văzut pe iubitul ei salvând-o de o căsnicie nedorită. Povestea e una clasică, fără nimic nou. Dar totuşi... sentimentele pe care le-am avut în vis, dăruirea şi intensitatea acţiunilor, puterea detaliilor - de la îmbrăcăminte la machiaj, la decor, la personaje şi simţiri- toate astea m-au dat peste cap.

Această ultimă categorie se divide: o parte perfect nebunească, în care nimic din ceea ce visez n-are legătură cu realitate şi una în care îmi cunosc foarte bine personajele dar le pun, involuntar, în nişte situaţii de dimineaţa meditez profund asupra visului.

Ultima categorie de vise e una rară şi interesantă. Mi se întâmplă uneori să visez nişte lucruri care mă pun pe gânduri atunci când ies din oniric dar care mă şochează mai târziu puţin pentru că mi se întâmplă chestii legate de acel vis. Sunt nişte "invocări", ca să le zic aşa. Nu mi le explic, nu ştiu dacă înseamnă ceva sau nu dar mie îmi plac. Cel mai simplu exemplu e şi cel pe care îl am cel mai des şi anume că visez o persoană cu care în viitorul apropiat am contact din senin. N-am să uit niciodată visul în care persoana de care eram îndrăgostită atunci (dar cu care nu eram) îmi apărea în vis stând cu spatele la mine şi îndepărtându-se uşor. În realitate, acela a fost momentul în care, după vis, am aflat că băiatul respectiv s-a îndepărtat total de mine, începând o altă relaţie.

Nu ştiu ce concluzie aş putea pune la postul ăsta. Nici nu mă chinui :)

Cu fluturi: DE MÂNCAT

Am ajuns şi la postarea cu fluturi comestibili :D Sincer, în momentul în care scriu această postare mi-e foame, aşa că se potriveşte de minune. Am făcut o pauză de la fluturii mei, vă prezint mâncărică cu fluturi ce arată foarte bine şi cred că e şi foarte bună.

Sunt gelos, mă aprind...

Aşa grăia Pepe, la un moment dat, acum o grămadă de ani. Gelozia e un subiect discutat şi răsdiscutat. Gelozia poate fi numită o boală, dacă e dusă la extreme. Dar unde e această extremă oare? Ea, gelozia, poate exista cu adevărat sau poate fi doar "montată" în capul tău. Când ai "dreptul" să fii gelos? Până unde duci această limită?

Eu nu eram o persoană geloasă. Adică nu eram nici aşa, să nu mă agit deloc dar nici la extreme nu eram, să fac_ca trenul la fiecare pas. Până la un moment dat. Când am avut, pe bună dreptate, motive să fiu geloasă. Şi când am fost înşelată şi minţită într-un mod mizerabil. Atunci mi s-a format un click, o chestie, un beculeţ cu senzor, un radar, o... ceva acolo.

Se spune că dacă ai încredere în persoana de lângă tine nu ai motive să fii gelos. La mine încrederea există. În proporţii foarte mari. Dar firea extrem de deschisă şi de prietenoasă a bărbatului poate face ca unele femei să înţeleagă alftel firea aceasta. Şi fără să vrei, vezi anumite chestii care ţie îţi par ciudate dar care poate nu au însemnătatea pe care tu le-o dai. 

E greu de explicat când, cum şi de ce apare gelozia. Sau când îşi are locul. Cred că, până la urmă, important e cum gestionezi situaţiile în care apare gelozia. Cum laşi încrederea şi buna comunicare să îşi păstreze primul loc.

Cât îi halatu`? Halatu', cât îi halatu`?

Titlul ăsta e unul metaforic, desigur. Nu știu de ce dar mă duce cu gândul la o insistență enervantă și inutilă. Potrivit perfect cu subiectul pe care vreau să îl dezvolt.

Eu sunt o fire prietenoasă. Îmi place să mă înțeleg bine cu persoanele din jurul meu și, atunci când o persoană nu îmi place, știu să ascund asta dacă situația o cere. Din păcate, tind să mă încred prea repede în oameni și să îmi pun speranțe în prietenia lor. O colegă de serviciu îmi poate deveni foarte apropiată dacă petrec 6-8 ore cu ea pe zi și ajung să simt nevoia să îmi fie prietenă și în afara serviciului, de exemplu.

”Prietenonșenia” asta a mea îmi aduce uneori dezamăgiri. Frecvent, în ultima vreme, mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită în felul acesta. Mi se întâmplă să mă întâlnesc din când în când întâmplător cu o fostă colegă din facultate care mi-a fost foarte dragă și să ne întindem la povești. Mereu punem aceeași placă cu ”musai tre să ieșim la un suc să povestim ca lumea”. Și în 3 ani de când am terminat facultatea n-am ieșit nici măcar o singură dată. Am insistat o dată, am insistat de două, de zece dar... până când? 

Al doilea exemplu e cu o colegă de la master, cea cu care mă înțelegeam cel mai bine, fiind amândouă din Arad (în Timișoara). După disertație i-a rămas stikul la mine, mâine-poimâine e un an de atunci. ”Ieșim duminică la o prăjitură?”. Dumnica asta nu pot eu, următoarea nu poate ea, patru duminici nu mai vorbim deloc, iar nu poate ea și tot așa. Din nou, de ce să mai insist? Până la urmă stikul ei e la mine, ea ar trebui să fie cea interesată până la urmă.

Aș mai putea să dau cel puțin două exemple de acest gen dar devin prea personală așa că mă opresc aici, ideea de bază s-a înțeles. Mai e o situație în care îi arăt unei persoane că o plac, că îmi doresc să fim prietene. Îmi acceptă invitațiile dar niciodată nu invită. Confuză treabă, ce-ar trebui să înțeleg?

Problema mea e că nu știu să pun bariere solide. Sunt o persoană extrem de deschisă și nu întotdeauna acest lucru este unul pozitiv. Mi-aș dori să fiu mai distantă, mai puțin disponibilă. Pentru binele meu. 

Dacă tot sunt la subiectul ăsta, nu pot să nu amintesc și de o prietenie veche, pusă la categoria de ”așa da”. Iza a fost prietena mea cea mai bună mulți ani, în generală. Chiar dacă ne-am îndepărtat între timp, ne-am făcut fiecare alți prieteni, relația noastră a rămas specială. Ne avem încă în suflet și ne vedem cu regularitate. Nu ieșim săptămânal în oraș, e cam dificil și cu faptul că ea stă în Timișoara acum și nu vine chiar atât de des în Arad. Dar ne vedem la fiecare sărbătoare, la fiecare 1 Martie, de zilele noastre și când ne mai facem timp, între aceste date. Întotdeauna avem ce povesti și rămânem cu un gust bun după întâlnirile astea.

E ciudată treaba asta cu prietenia. Un singur lucru e clar, extrem de clar: un prieten adevărat e un lucru de o mare importanță în viață. Poți să ai lângă tine un iubit, un soț, părinții, colegii sau alte persoane cu care să te înțelegi foarte bine dar un prieten intim, care să fie disponibil pentru tine, căruia să îi poți plânge pe umăr de tristețe sau de bucurie, căruia să îi spui ceva ce doar lui ai curaj să îi spui... e de neprețiut!

Cu fluturi: ALE MELE (partea I)

Aşa cum am început, voi posta mai departe fluturi de-ai mei, de toate soiurile. Luna asta fac un amestec general, vă arăt câteva "de toate" cu fluturi, obiecte de-ale mele, dragi dragi draaaaagi! Urmează şi alte părţi, nu ştiu exact câte, mai pe categorii.

Creionul meu fluturel, de la Sinaia

Pixuri de la două prietene bune

Lumânărică pe care n-o voi aprinde în veci!

Suport de lumânare fluturel

Aşa arată uşa de la camera mea :D

Ceasul meu cel mai minunat din lume, de la fetele mele dragi

Eiiii, aşa arată perdeaua mea, spre disperarea lui sister ;;)

Fluturaşul meu 3D

Cel mai tare Mr. fluturel, adus din Germania

Semnul meu de carte, super special, hand made by my best friend

Câţiva dintre fluturii mei din cameră

Micul portofel din Grecia

Adorabila husă din Chinaaaa