Din viaţă

Cândva, mai demult, în naivitatea mea adolescentină consideram adulterul un păcat capital. Spuneam că nu aş putea accepta niciodată să înşel sau să fiu înşelată. Însă tot ce am trăit până acum, în cei 25 de ani, m-a determinat să cred cu tărie în vorba "niciodată să nu spui niciodată". Nimeni şi nimic în lume nu îţi garantează pentru nimic, pentru nimic din ceea ce vei face sau din ceea ce ţi se va întâmpla. 

Ca pentru a-mi demonstra că niciodată o teorie nu e valabilă 100%, viaţa mi-a arătat că verbul "a înşela" poate face parte din viaţa oricărui om. Am înşelat şi am fost înşelată.

Am o cunoştinţă care a fost înşelată de curând. Avea o relaţie de aproximativ un an cu un baiat şi, de câteva luni, se mutaseră împreună într-o garsonieră. Iar acum el a înşelat-o şi s-au despărţit, ea mutându-se din nou la părinţi. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost tăria de caracter a tipei. A făcut ceea ce orice om înşelat ar trebui să facă. Bine, reacţiile şi deciziile depind de foarte multe lucruri. O astfel de greşeală poate fi iertată, în anumite condiţii, dacă persoana în cauză o merită. Tipul se pare că a meritat să fie părăsit, să fie lăasat singur, să fie şters din lista de prieteni de pe Facebook şi din orice activitate a fostei iubite cu care îşi împărţea locunţa, patul, mâncarea, banii, dragostea.

Povestea asta m-a făcut să mă gândesc la experienţa mea. M-a făcut să îmi amintesc ce a înseamnat pentru mine să fiu înşelată şi să regret (amarnic) felul în care am reacţionat. Într-un fel, îmi doresc să dau timpul înapoi şi să reacţionez aşa cum îmi vine acum să reacţionez, după ce mi-a trecut orice urmă de sentiment, acum când gândesc raţional. Să transform umilinţa mea în umilinţa lui. Să-i scuip în faţă cât e de mizerabil, de laş, de om de nimic şi fără caracter. Să îi aduc la cunoştinţă faptul că nu mai vreau să îl văd în faţa ochilor. Iar în final să îi mulţumesc. Pentru că m-a ajutat (în cel mai dureros mod cu putinţă) să înţeleg că petrecerea timpului cu el a fost o risipă, că persoana lui lângă persoana mea nu ar fi fost niciodată un lucru bun. Pentru că a făcut loc în viaţa mea unui om adevărat.

Din păcate, atunci nu am reacţionat aşa. Orbită de un sentiment pe care îl numeam iubire (cea mai oarbă iubire care mi-a fost dată să o simt) am reacţionat cu umilinţă, ca un om slab. Acum, gândindu-mă la felul în care m-am comportant, îmi vine să plec capul. Abia acum, când totul a trecut, realizez şi înţeleg cât de mult am greşit. 

În loc să fug, am stat. În loc să vreau să plec, m-am întors. În loc să plâng de uşurare, am plâns de durere, am plâns toate lacrimile pe care le-am avut, şi-am mai stors câteva atunci când am simţit că nu le mai am. În loc să exclam, am întrebat. În loc să-i spun să dispară, am întrebat dacă rămâne. 

Nimic în viaţa asta nu e întâmplător. Nu regret faptul că am fost înşelată într-un mod urât de o persoană căruia îi dăruisem sufletul meu în toate modurile posibile, într-un timp foarte scurt. Nu regret durerea imensă ce am simţit-o. Ştiu şi accept faptul că toate astea mi-au fost date pentru a înţelege că am pierdut ceva. Şi mai ales, am înţeles că această experienţă m-a pregătit pentru ceea ce a urmat după, că m-a făcut să înţeleg iubirea reală, dedicaţia reală, sinceritatea reală, respectul real, BĂRBATUL REAL.

Regret doar umilinţa la care m-am lăsat supusă. Şi astăzi ştiu că niciodată nu mă voi mai lăsa să fac asta, indiferent de condiţii!