D'ale lui Papi

Porcuţul ăsta al meu şi-a dezvoltat o personalitate extraordinară. Nici nu-mi dau seama cât de departe par vremurile când stătea ca prostuţu' în cuşcă şi se speria la fiecare cuvânt auzit şi la fiecare mişcare. Nici vorbă să pun mâna pe el sau să-l iau în braţe. Ţin minte că prima dată când mi-a stat în braţe l-a prins de fapt sora mea, ea a avut mai mult curaj. Aproape am plâns de bucurie!

Nu e foarte mult de atunci, 4 luni mai exact. Ei bine, acum Papi e un năzdrăvan şi jumătate. Se plimbă prin casă fără nicio treabă, pe unde şi cum vrea. Se fereşte toată lumea să nu calce pe el, îl strigă să vadă pe unde e, are grijă de el... A început să facă şi tot felul de prostioare. De exemplu, a MÂNCAT ciucurii de la pătura de pe patul surorii mele. Nu i-a ros, i-a mâncat. Apucă tot ce prinde, e curios, caută, urlă, ţipă, se joacă, sare. E incredibil! Sau, mai nou, a reuşit să-şi deschidă singur uşa de la cuşcă. Dacă nu e pus la locul lui, pe dulap, ci undeva pe jos, iese singurel la plimbare.

Faza cea mai interesantă e că familia mea e înnebunită după el, deşi la început ai mei nici n-au vrut să audă de el, mai ales mama. Acum fiecare întreabă de el, îl hrăneşte, se joacă cu el, îl alintă şi se distrează la giumbuşlucurile lui. A devenit un membru îndrăgit şi nimeni nu mai poate fără el.

Vă las să vă delectaţi cu câteva poze cu mister Papi :)

Asta face în majoritatea timpului: roade cuşca (de foame, pentru că se plictiseşte şi vrea afară, pentru că vrea atenţie, etc)

Papi înainte de Crăciun


"Ăsta ce o mai fi? Nu mi-o mai dat să mănânc aşa ceva până acum..." Papiiiii, ăla nu e de mâncaaaaat!

Crăciun fericit!

Ajunul Crăciunului, una dintre zilele mele preferate din întreg anul. Nu ştiu cum de, dar anul acesta am simţit din plin magia zilelor dinaintea Crăciunului, chiar dacă au existat şi zile mai puţin plăcute (un număr mai mic decât în alţi ani, recunosc). Însă anul acesta mi-am simţit sufletul înălţat, curat, plin de împlinire, credinţă şi iubire. Ştiu că sună oarecum clişeic dar aşa e. Am şi fost aseară la concertul Corneliei şi lui Lupu Rednic, maramureşenii preferaţi ai familiei mele. Mi-a plăcut mult de tot, mi s-a făcut pielea de găină la colindele lor.

Curăţenia e gata, casa arată bine, mâncarea aşteaptă să fie gustată, prăjiturile la fel, Moşul stă să vină (abia îl aştept, număram zilele până să-mi iasă surprizaaaa!), mai trebuie să mă pregătesc eu şi gata, sărbătoarea e aici, foarte bine primită! Până şi Papi e pregătit de Crăciun, a făcut băiţă (şi acum miroase a bambus de la şamponelul pentru copii) şi are la căsuţă beteală albastră (zilele astea o să vă arăt poze cu el).

Ce-mi doresc de Crăciun? Material am primit cam tot ce mi-am dorit. Îmi doresc să fie cât mai frumoase zilele astea, să am parte pe mai departe de înţelegere, sănătate, momente de fericire, cât mai multe zâmbete (şi fluturi, logic), răbdare şi putere de muncă, linişte sufletească şi pe cei dragi lângă mine. Vă doresc şi vouă aceleaşi lucruri, plus tot ce vă doriţi! Sărbători fericite!

Una dintre preferatele mele colinde de la Ştefan Hruşcă (alt maramureşan):



Şi una de la Celine Dion, minunată:

De Sărbători

Iubesc sărbătorile de iarnă! În fiecare an mi se umple sufletul de bucurie, de nerăbdare şi afecţiune în perioada asta mai mult ca în oricare alta. Anul ăsta m-am bucurat mai mult decât în ultimii ani de zăpadă, de ninsoare, de fluturii iernii, cum îmi place mie să-i numesc. Mi-a plăcut să merg la cumpărături cu sora mea, chiar dacă a fost o nebunie curată acolo. Mi-a plăcut să fac ordine prin casă, chiar dacă m-am obosit. Îmi place să ascult colinde şi mi se ridică părul de fiecare dată. Mai ales corul bisericii de astăzi m-a impresionat mult. Abia aştept să împodobesc bradul, să ajut la prepararea mâncării, să mă gătesc, să ofer cadouri, să primesc daruri...

Îmi place în mod special cântecul acesta de Crăciun, a băieţilor de la Talisman. Sunt o grămadă de cântece de acest gen care îmi plac dar ăsta e special. Sper să vă placă!

Chestii trestii

Cred că am nevoie de timp. Nu mult, dar am nevoie. Azi noapte nu ştiu ce am avut (iar) dar n-am putut să dorm, m-am tot învârtit până n-am mai putut. Şi ce mă enervează cel mai tare e că la opt, când mi-a sunat ceasul, nu mai puteam de somn. Ştiam că aşa va fi! În weekend m-am trezit la nouă şi abia m-am mai putut chinui să dorm încă o oră. Era weekend, nu trebuia să merg niciunde, puteam lenevi oricât. Dar nu, mi-a sărit somnul. Astăzi în schimb, când trebuia să mă trezesc să plec la redacţie... n-am mai putut de somn. Aşa va fi şi mâine şi miercuri şi toată săptămâna.

Trecând peste probleme mele tehnice, am să vă delectez acum cu ultima mea păţanie. Pe gheaţă! Mergeam sâmbătă seara spre o pizzerie din apropiere (tocmai de aceea am insistat să nu luăm maşina) să sărbătorim ziua iubitului meu. Eram bucuroasă că ninge, în seara aceea a nins cel mai tare, era superb! Doar că eu eram cocoţată pe tocuri înalte şi nu ştiam că deja s-a format gheaţă chiar atât de periculoasă. Şi... ghici ce? Am căzut cât sunt de lungă! În prima fază părea că doar alunec şi îmi revin dar am căzut pe o parte ca un sac :)) Am avut noroc mare că nu m-am lovit. În schimb am râs cu lacrimi. Nu ştiu ce anume am văzut eu atât de comic la faza aceea, prietenii mei nu ştiau cum să mă culeagă de pe jos, credeau că mă doare ceva când eu de fapt nu mă puteam ridica din cauza râsului. Vă daţi seama cum am umblat dup-aia, parcă eram un pinguin.

Faza drăguţă a fost la ieşirea din local. Erau acolo două fetiţe simpatice şi când am ieşit ne-a zis una dintre ele să avem mare grijă cum umblăm că e gheaţă şi putem cădea. La care i-am spus veselă că îi mulţumim dar deja am căzut. "Şi euuuu", spune fetiţa luminându-se. "De trei ori!" ;"Eii, eu numa o dată".

Voi cum staţi cu echilibrul până acum, aţi păţit-o?

Mă rog...

Staţi liniştiţi, n-am să vă împărtăşesc "convorbirile" mele cu Dumnezeu şi cu cele Sfinte. E vorba de ceva cu totul diferit. Ceva ce m-a preocupat pe mine aseară, înainte de a adormi. Mă refer la o vorbă pe care o folosim cei mai mulţi dintre noi (inclusiv eu, altfel poate nu mă preocupa atât), şi anume "mă rog".

De unde Sfinte Dumnezeule a apărut vorba asta? Nu are absolut nicio legătură cu acţiunea de a cere un lucru sau orice mai implică acest cuvânt. Am să dau două exemple de situaţii în care folosim aceasta sintagmă:

1. -Erau în sală copii, tineri, bătrâni... mă rog, toate categoriile de vârstă.
2. -Ai văzut că X a venit la petrecere cu noua prietenă? Era cam cu nasul pe sus.
-Mda... Mă rog...

Poftim! În niciuna dintre cele două situaţii nu e vorba despre o rugăciune/rugăminte. E ceva total opus. Cu toate astea, "mă rog"-ul acela apare. Oare de ce? Mie, sincer, îmi place cum sună, chiar dacă nu are sens. Sau are? Să mă lumineze şi pe mine cineva!

Cel mai mic şi cel mai mare

Am notat de foarte multe ori faptul că am o grămadă de fluturi. E şi normal; dacă asta-mi place, asta am. Sora mea spune că sunt cam mulţi deja, eu cred că mai e loc pentru câţiva în cameră. Zilele trecute m-am gândit să vă prezint extremele, cel mai mic şi cel mai mare fluture.

Cel mai mare, portocaliu, l-am primit acum câţiva ani (la majoratul meu, mai exact) de la o prietenă foarte bună. Niciunul dintre fluturii mei nu atinge dimensiunea lui, el e regele-fluture. Nu-i aşa că e uşor să faci cadouri unei persoane care exprimă de câte ori poate că îi plac fluturii? Nimic mai simplu! :)

La polul opus, cel mai mic. Dar e cel mai mare în sufletul meu. E un cerceluş de aur, purtat gaura suplimentară, cum îmi place mie să spun. Mi l-am cumpărat singură, a fost printre primele cadouri luate din salariul meu, doar pentru mine. Mi-e foarte drag şi, de fiecare dată când port argint, mi se face dor de el. Am şi de argint mulţi cercei (şi medalioane) cu fluturi însă niciunul nu e ca mititelul meu de aur.

Adăugiri la ultimele două postări

Simt foarte tare nevoia să fac unele mici adăugiri la ultimele mele postări. Una ţine de filmuleţul cu promo-ul pentru emisiunea "European News". Nu pot să-l pun pentru că e prea mare, am stat trei ore să se încarce şi tot nu s-a finalizat. Aşa că... Info Tv-ul vă aşteaptă ;))

În al doilea rând, ţin să retrag ceea ce am spus în privinţa vremii. A venit iarna, nu mai am niciun dubiu. S-a dus căldura, a venit vremea celei de la calorifere, eventual. Mi-am inaugurat cizmele noi, îmblănite, geaca groasă, eşarfele nu mai lipsesc. Şi, cel mai important, mi-a intrat în suflet profund spiritul Crăciunului care se apropie. Ascult cu mare drag colinde, nu mai îmi bate soarele în ochi când o fac. Ne mai rămâne de aşteptat zăpada. M-aş bucura de ea dar să nu dureze chiar foarte mult.

Vreau vacanţă, vreau brad, vreau miros de sarmale (de preferat doar miros, nu şi gust), prăjituri, Moş Crăciun, colindători (slabe şanse, având în vedere experienţele din ultimii ani), linişte sufletească şi bucurie!

Ştiri din Europa

Astăzi e zi cu emoţii. În sfârşit, pot să vorbesc despre asta. Nu că până acum nu puteam, nu-mi interzicea nimeni dar am avut eu aşa o chestie (inexplicabilă). Dar azi, oficial, se dă startul.

Începând din această seară, la postul de televiziune arădean, InfoTV, se difuzează o nouă emisiune. Un jurnal de ştiri de fapt. "European News". În acest proiect sunt implicată şi eu, ca redactor. După trei săptămâni de exerciţiu, astăzi vom fi "pe sticlă". Pe sticlă am fost întreaga săptămână trecută pentru că a rulat zilnic promo-ul emisiunii. L-am pus să-l vedeţi şi voi, dacă vă interesează. Apar şi eu acolo, cine mă cunoaşte mă recunoaşte, cine nu... :D De notat, aşa, în treacăt, e faptul că vocea de pe fundal e (ghici?) a mea. Râd de ea de fiecare dată când o aud dar nah, am realizat şi eu ceva şi-mi place.

Sunt mândră de ceea ce fac. Îmi place să scriu de când mă ştiu. Nu credeam că mă va prinde atât de repede munca de la redacţie dar uite că aşa e. Înainte eram de părere că nimeni şi nimic nu-mi poate lua pasiunea pentru presa scrisă şi că televiziunea nu mă încântă. Dar nu e chiar aşa. Îmi place ceea ce fac, o fac de plăcere şi rezultatul e mulţumitor. Chiar dacă e stresant de multe ori, chiar dacă nu scriu cu profesionalism 100%, chiar dacă..., chiar dacă... Dar sunt la început de drum şi mi se pare normal. Am făcut presă scrisă doi ani de zile, nici nu mai ştiu câte articole publicate am. Aşa că, da, pot spune că scriu bine ştiri de presă scrisă. Însă în televiziune sunt de trei săptămâni şi încă nu stăpânesc totul foarte bine. Am timp să învăţ, am cine să mă îndrume.

Sper să iasă totul bine, să ducem proiectul la bun sfârşit, să muncim bine şi să fim mândrii de munca noastră de practicanţi. Diseară, la 19:30, după Jurnalul Regional, voi fi cu ochii în televizor (chiar dacă voi fi la lucru)!

Din păcate nu pot încărca video-ul, nu ştiu de ce trebuie să aştept peste o oră şi tot nu reacţionează. Îl voi încărca atunci când cineva mai priceput ca mine mă va ajuta. Şi când voi avea timp! Îmi cer scuze pentru suspans.

Nimic nu ne mai mulţumeşte

Nu ştiu alţii cum sunt dar mie tot nu-mi vine să cred că e atât de cald afară pentru luna noiembrie. Mie îmi seamănă zilele astea cu unele de la începutul lunii septembie sau aprilie. Nicidecum cu noiembrie. Mai e o lună până la Crăciun iar noi putem circula cu tricou, fără palton, cizme, două bluze, fular, căciulă şi mănuşi. Eu am fost azi la redacţie în pantofi; cizmele-mi stau în plasa în care le-am cumpărat, cu eticheta pe ele.

Nu-mi place frigul. Sunt născută în luna iulie, în luna caniculei şi aşa-mi şi place. Mi-e groază când vine frigul şi am nevoie de şapte cojoace. Însă tot nu mi se pare normal ca iarna să fie peste 20 de grade. Problema cu noi, oamenii, e că nimic nu ne mulţumeşte. Când e cald, ne plângem că e prea cald, că nu putem respira, că nu ştim unde să ne mai retragem, ce să mai dăm jos de pe noi etc. Când plouă ne plângem că circulăm greu, că e incomod, că ne udăm. Când e frig, e prea frig.

Pe mine nu mă deranjează foarte mult că e cald, din moment ce nu agreez frigul. Însă tot nu-mi vine să ascult colinde, să privesc în vitrine ornamente de Crăciun, să mă gândesc la cadouri, mâncare, brad şi Moş Crăciun.

Ciudat!

Un concert ce-ţi întoarce spatele

De când mă ştiu îmi place Ştefan Hruşcă. Poate pentru că ador sărbătorile de iarnă, deci şi colindele, poate pentru că e maramureşan ca părinţii mei. Cert e că mi-e foarte aproape de suflet omul ăsta. El e mai puţin cunoscut pentru muzica uşoară, toată lumea îl ştie după colindele pe care le cântă dumnezeieşte. Mie, cel puţin, mi se face pielea ca de găină şi capăt un sentiment de profundă linişte sufletească atunci când îl ascult.

Ştefan Hruşcă vine în Arad, la Teatrul "Ioan Slavici" să interpreteze un repertoriu de colinde, în 20 noiembrie. Ca în fiecare an, îmi doresc să merg. Şi, spre deosebire de ceilalţi ani, am decis să fac un pas înainte. Dorinţa mea era să le fac un cadou părinţilor mei şi surorii mele, să mergem cu toţii la concert. Însă n-am să pot face asta. De ce? Din cauza preţului. "50-60 de lei, în funcţie de locul pe care îl doriţi", mi-a spus domnul de la Informaţii. Deşi ştiam că aşa va fi, m-am necăjit. Aş putea să fac un efort, să plătesc 200 de lei pentru câteva ore (maxim două) extrem de plăcute. Însă n-am să o fac. E mult. Părerea mea e că bani ai cam pentru orice dar parcă nu-ţi vine să-i cheltui chiar pe orice. Dacă aş ştii că nu mai am o grămadă de alte lucruri care necesită finanţare, aş fi făcut-o pentru plăcerea mea şi a familiei mele. Dar vine Crăciunul, vin câteva aniversări importante, vine iarna (a venit deja de fap!) şi sunt multe de achiziţionat.

Aşa că... cu părere de rău am să fac şi anul ăsta ca în toţi ceilalţi: începând de luni, 15 noiembrie, am să-l ascult pe Hruşcă prin boxele calculatorului, nu live, la câţiva paşi de mine. Până la urmă, tot în suflet ajunge ceea ce transmite el!

Ştiaţi că...?

Ștefan Hrușcă (născut în 8 decembrie 1957, Ieud, Maramureș) este un interpret român din Maramureș de muzică folk, cunoscut publicului din România mai ales prin colindele pe care le interpretează. A debutat ca artist în anul 1981 cu Cenaclul Flacăra, până în 1984 a susținut peste 1000 de spetacole împreună cu cenaclul. Începând cu anul 1991 s-a stabilit în Toronto, Canada.

Susţin şi eu!

Foarte puţină lume ştie că astăzi, 29 octombrie, este Ziua Mondială a Psoriazisului (a VII-a ediţie). Susţin şi eu acest eveniment, sufleteşte, pentru că tatăl meu suferă de această boală. Spun că doar sufleteşte susţin acest eveniment pentru că n-am auzit să se facă ceva în Arad cu ocazia aceasta. Oricum, nu a fost foarte mediatizată această zi Mondială a Psoriazisului. Dar important e că există aşa ceva şi că, undeva, oamenii pot fi informaţi şi sfătuiţi. Ştiaţi că există peste 125 de milioane de oameni în întreaga lume care suferă de psoriazis?

La mulţi ani, blogăraş!

Astăzi se împlineşte un an de când blogul meu a prins "aripi". Nu-mi vine să cred că a trecut atât de mult timp, atât de repede. De fapt au trecut exact 365 de zile dar n-au părut. De ceva vreme mi-am propus ca postarea de astăzi să fie postarea cu numărul 100 însă nu mi-a ieşit, e doar numărul 98. Dar nu-i nimic, nu era o regulă. Blogul meu nu a apărut într-o perioadă prea plăcută mie, prima postare fiind chiar tristă. Însă cu timpul a prins contur, lucrurile s-au rezolvat iar blogul a cunoscut fel şi fel de sentimente: vesele, comice, serioase, triste, melancolice... Dar cel mai important lucru e faptul că mi-am dorit să exprim tot ce am în gând, tot ce vreau să spun şi-mi vine să spun. "Pe aripi de fluture" e, oarecum, o oglindă a minţii şi a sufletului meu.

Şi pentru că tot ce e aici reprezintă cuvântul "fluture", am să prezint câteva achiziţii noi sau vechi ale mele în materie de fluturaşi. Sper să vă placă!



PS: Astăzi mai e o "sărbătoare", pe lângă ziua blogului meu, şi anume: Papi face şapte luni :D

Bună ziua, TELEVIZIUNE!

Ieri am avut una dintre acele zile în care faci cunoştinţă cu ceva nou, plăcut ţie. Am fost pentru prima oară într-un studio de televiziune. La InfoTV, mai exact. Mi-a plăcut. Mult. Chiar dacă eu mă simt atrasă mai mult de presa scrisă, sunt familiarizată cu redacţia de ziar. Însă e bine în viaţă să vezi cât mai multe, să experimentezi cât mai mult înainte de a analiza şi de a-ţi da seama ce ţi se potriveşte.

Mi-a plăcut în primul rând ce am văzut acolo, toată aparatura, toţi oamenii de acolo - deşi n-am avut contact cu foarte mulţi. Însă e foarte plăcut să intri acolo unde se filmează o emisiune sau o ediţie de ştiri, să fii înconjurat de toate camerele de filmat, de microfoane, lumini, reflectoare, promptere şi alte cele. Însă eu nu mă văd la televizor. Din câte mi-am dat seama, e mult mai greu decât ne imaginăm. Pentru că mă atrage munca de redactor mult mai mult decât cea de prezentator, n-am participat la exerciţiul de prezentator de emisiune. Însă am asistat la castingul colegelor mele. Şi am fost surprinsă, a fost interesant. Acum îmi pare puţin rău că n-am mers şi eu la "microfon", doar aşa, să văd cum e. Dar am fost oarecum descurajată şi mi-am zis că e suficient că "sunt" redactor. Pentru mine a fost simplu! Să vedem cum o fi de acum.

Dar unde dragoste nu eee...!

Pentru că de la o vreme mă simt tot în asentimentul acestei melodii, am să pun aici videoclipul - deşi acesta nu contează, e doar o poză; de fapt melodia e importantă. Mai există un "de fapt" şi anume acela că doar primele versuri ale melodiei mă atrag în mod special şi îmi plac mult de tot. Îmi place şi piesa în sine, e foarte frumoasă, numai bună de ascultat în maşină, la volum mare.



Sper că dacă nu împărtăşiţi aceleaşi sentimente ca ale mele, măcar să vă înveselească şi să vă dea o stare de bine melodia!

Trecut sau viitor?

Nu știu dacă am mai spus chestia asta dar mie mi-e frică de viitor. Nu știu de ce. Dar, de când mă știu, mă gîndesc mai mult la trecut decât la viitor. Sunt genul acela de persoană care se gândește mult timp la o chestie după ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, ce s-a spus, ce nu s-a spus, ce nu ar fi trebuit spus, ce ar fi trebuit spus și alte sute de astfel de gânduri. Bineînțeles că mă preocupă și viitorul, doar e vorba de viața mea și nu sunt genul de om care se lasă în voia sorții, că doar ”ce o fi o fi”...

Mă apropii de un moment al vieții în care o etapă se încheie și o alta debutează. Deja am ajuns în anul III de facultate și nu-mi vine să cred. Când a trecut timpul? Unde s-au dus emoțiile de la primul curs, prima zi la practică, primele zile la lucru (pentru că am început să lucrez după două săptămâni de la începerea facultății)? Anul I a trecut cum a trecut însă anul II s-a dus ca vântul, parcă nici n-a fost. Iar acum facultatea se apropie de final (chiar dacă numai ce a început), în curând mă voi trezi realizând că e luna mai și se sfârșesc anii de studenție.

De data asta e mai complicat. După ce ai terminat grădinița știi că urmează școala, apoi vine școala generală iar apoi știi că urmează liceul, când se termină și acesta, vine facultatea. Dar după facultate? În mod normal, urmează masteratul. Bine, pentru alții poate alte sunt prioritățile, cum ar fi nuntă, copil, etc... Eu am planuri bine puse la punct în minte (planuri ce nu implică măritișul și partea cu copiii). Planuri ce necesită multă ambiție și determinare. Dar mi-e teamă. Mi-e teamă să mă gândesc unde voi fi peste șase luni, peste un an, peste doi-trei. Visez la împlinire, la fericire, la reușită. Însă în acest moment se văd mai multe portițe, unele mai ademenitoare, altele mai puțin, dar toate deschise. Intri cu anumite condiții bine stabilite. Dacă intri... Ți se arată mai multe posibilități iar tu trebuie să te așezi, cu mintea limpede, să cântărești, să analizezi, să alegi. Speri tu, cea mai bună alegere.

Și atunci, tu ce alegi: trecut sau viitor?

Leapşă

Până de ceva vreme nu aveam idee ce e aia o "leapşă". Dar, mulţumită unui blog pe care îl citesc cu mare drag, am aflat. Aşa că postez şi eu prima mea leapşă, una ce mi s-a părut foarte interesantă. Mai am multe care îmi plac şi pe care aş vrea să le preiau dar asta prima e mai scurtă şi numai bună pentru început.

1. Cât timp petreci zilnic pe blogul tău şi pe al altora?
Destul de mult. Pe al meu, atunci când nu scriu, îl controlez des. Iar cele pe care le urmăresc, le verific de vreo două-trei ori pe zi.

2. Ce melodie ţi-ai dori să fie "valsul mirilor" la nunta ta?
Ahhh! Aş vrea mult să fie melodia "Everytime we touch", Maggie Reilly, care îmi place mult de tot, mai ales versurile. Doar că nu e un vals. Îmi place şi "E ziua fericirii noastre", Lucian Drăgan dar parcă nu-i chiar de "valsul mirilor". Aşa că... încă nu ştiu. Mai am timp să mă gândesc :))

3. Ce te scoate cel mai mult din sărite la sexul opus?
Hmmm... Cred că orgoliul şi mândria. Dar nu sunt sigură.

4. Ce te ajută să te linişteşti?
Rugăciunea. Şi unele melodii. Şi vorbele bune de la persoane dragi.

5. Care e cel mai important produs de make-up în viziunea ta?
Creionul dermatograf. Şi balsamul de buze.

6. În ce te-am găsi zi de zi: pantofi cu toc, balerini sau adidaşi?
Dacă ar fi după mine, în pantofi cu toc. Dar răspunsul e balerini.

7. Care a fost cea mai mare dezamăgire în copilărie?
Nu ştiu exact, poate că nu există Moş Crăciun. Şi că n-am avut niciodată role.

8. Ce făceai acum opt ani pe vremea asta?
Probabil îmi făceam temele sau eram la plimbare. Şi suspinam după "prinţul blond".

Fa fa l’americano !

Am auzit zile în şir melodia asta dintr-o maşină ce se plimba prin Vlaicu (şi încă se mai plimbă, până în trei octombrie). Mă enerva. Cumplit! Adevărul e că melodia e foarte bine aleasă pentru chestia căreia îi e destinată. Circul Americano.

Ştiam că e posibil să merg la circ cu Andra iar ieri a fost ziua decisivă. Printre multe altele, serviciul pe care îl am, mi-a oferit şi posibilitatea de a merge la circ. Nu am fost niciodată atrasă de acest tip de spectacol. În copilărie nu am fost niciodată la circ. De ce? În primul rând pentru că nu mi-am dorit din suflet (ca alte atâtea lucruri) şi pentru că fiind scump, părinţii mei preferau să adune banii pentru alt tip de distracţie, mult mai dorit. Ne-au dus la mare, pe sora mea şi pe mine, an de an şi asta a fost mult mai mult decât un spectacol de circ.

Dar Andrei îi place. Şi îşi permite. Aşa că, pentru a doua oară în ultimul an, ne-am dus la circ. Eu eram extrem de nervoasă, ne certaserăm înainte şi nu puteam ieşi nicicum din starea aceea. Primele numere, cu comici aproape deloc comici, nu m-au atras deloc. Însă când a venit momentul acela din spectacol în care un el şi o ea se caţără pe nişte frânghii şi execută nişte mişcări spectaculoase în aer m-am destins cu totul. Nu ştiu cum se numeşte chestia aia dar îmi place mult. E singura chestie care mă atrage la circ. Cred că mi-ar plăcea şi mie să fac aşa ceva chiar dacă mie mi-e frică de înălţime - deşi cred că în felul acela aş putea să-mi înving teama. În rest... elefant imens, drăguţ, lei maiestruoşi, cămile elegante, lamă zglobie, şerpi lenţi şi sclipitori, crocodil ameninţător, cal şi ponei, pisici, câine, porcuşor de guineea, porumbei... Frumoşi dar în ochii tuturor acestor creaturi se citea o tristeţe profundă. Stând la lojă, foarte de aproape de scenă, mi-a fost extrem de teamă ca în orice moment elefantul acela de patru tone să decidă că s-a săturat să facă ceea ce oamenii aşteaptă de la el şi să se elibereze. Dar bietul de el, din fericire, n-a făcut-o. Nici măcar atunci când doritorii s-au urcat pe el pentru poză. Eu am stat lângă el, Andra a avut onoarea de a-l călări.

În concluzie, n-a fost mare extaz pe capul meu pentru că am fost la circ. Chiar dacă aseară făceam eu mişto susţinând că plec cu circul :)) Realizez tot mai mult că circul e pentru copii pentru că ei nu îşi dau seama la ce sunt supuse acele animale, ei observă doar spectacolul, nu şi ceea ce e în spatele lui. Şi e mai bine aşa!

Paaapiii!

Astăzi, Papiţoiul meu drag şi scump are două luni de când e la mine. Iar eu sărbătoresc tot astăzi şi faptul că are şase luni. Nu îi ştiu exact ziua de naştere, ştiu doar că atunci când a fost cumpărat avea patru luni. Deci eu am stabilit că voi socoti că avea patru luni fix în 25 iulie, de ziua mea, când l-am primit. Aşa că azi, 25 septembrie, are jumătate de an. La mulţi ani Papi scump!

De când am scris ultima oară despre el, porcuşorul meu s-a schimbat mult. E mult mai cuminte, mai ataşat de mine, îl iau în braţe, mănâncă bine (chiar prea bine!), se joacă, chiţăie când intru în cameră, când ne jucăm... I-am şi tăiat unghiile şi i-am făcut băiţă deşi credeam că n-am să pot face asta niciodată şi voiam să merg cu el la veterinar. Poveşti! Îl iubesc foarte, foarte mult şi mă bucur că am ajuns stăpâna lui :D Recomand acest animal oricui, cu mici excepţii. Ai nevoie de multă răbdare până se acomodează, până se obişnuieşte cu tine. Apoi, ai nevoie de răbdare pentru când chiţăie fără motiv (de fapt el vrea atenţie dar nu poţi să fii la cheremul lui chiar tot timpul), când e nervos, să îi schimbi tălaşul, apa... Dar e un animal adorabil, te distrezi mult cu el, privindu-l, e curios, mereu îşi bagă năsucul în treaba ta, să vadă ce faci, de ce faci, cum faci. E haios şi dulce! Nu mai am probleme nici noaptea, acum îl duc în fiecare seară în balcon sau în bucătărie şi n-am treabă cu el (în condiţiile în care în vremea când îl ţineam cu mine în cameră mă trezeam şi de trei ori pe noapte să-i dau să mănânce pentru că "urla") .Vă las să vă delectaţi cu câteva poze :)

Codiţele de pătrujel sunt delicioase, frunzele mai puţin. Răsfăţ, ce mai?

Cucu-bau!

Papă fân direct de la sursă

Aici a schimbat peisajul, era în vizită

Aşa leneveşte Papi

Preferatele lui (una dintre)

La prima băiţăăăă!

Idem :)

Fluturele lor

Dansa liber prin văzduh, deasupra apelor sau printre copaci. Din când în când se mai odihnea deasupra unei flori. De obicei le prefera pe cele albe, se potriveau cu albastrul aripilor lui. Îi plăcea sentimentul acela de libertate, faptul că nu era îngrădit în niciun fel. Dar totuşi simţea că ceva lipseşte. Ştia că e frumos, simţea asta din modul în care lumea îl privea. Însă de multe ori simţea nevoia să facă ceva, ceva ce să nu-l vizeze pe el, să nu-i dea doar lui sentimentul de eliberare, de fericire totală.

Până într-o zi când a văzut în parc, un el şi o ea, privindu-se timizi. Simţea apropierea dintre ei, emoţia lor. Simţea şi că ar avea nevoie de puţin curaj. Aşa că s-a hotărât să îi ajute, să devină fluturele lor.

Nu voia să se trădeze, nu voia recompensaţii. Voia doar să fie util, să fericească pe cineva. Aşa că s-a aşezat încet, din spate, pe umărul fetei. În acel moment, ea a simţit ceva special. Băiatul o privea adânc în ochi. Fluturele a zburat până la lac. Nu a mai auzit când băiatul i-a spus fetei "Aveai un fluture albastru pe umăr". Nu, nu a auzit, pentru că s-a îndreptat spre lac şi s-a apropiat tot mai mult de apa limpede aşa cum şi băiatul se apropia de fată. Dar fluturele s-a apropiat atât de tare de apă încât, în urma undelor provocate, s-a creat iluzia apariţiei mai multor fluturi, toţi albaştri, toţi ca el. S-a întors către cei doi, observând cu încântare că cei doi se sărutau. Da, acum înţelegea. Fluturii aceia nu s-au produs la contactul lui cu apa ci atunci când băiatul a atins fata, explodându-le sentimente noi în stomac, mâini, palme, piele, minte, suflet... Da, acum ştia: era fluturele LOR!

Ale UTA, ale aleeee!...

Ia te uită, se află încă ceva nou despre mine. Pentru cei ce nu ştiau încă, sunt suporter UTA. Bine, cred ca e cam mult spus suporter, ţin cu UTA. De ce? Pentru că e echipa Aradului, echipa oraşului meu. Şi pentru că a avut cine să-mi transmită microbul. Apropo, mulţumesc! :) Nu e o echipă formidabilă, de multe ori provoacă mulţi nervi. Dar ceea ce nu cunoaşte multă lume e istoria echipei, valoarea ei trecută (din păcate). Mie cel mai mult şi mai mult îmi place atmosfera din galerie. De fiecare dată când merg la meci -destul de rar- sunt atentă mai mult la galerie decât la ceea ce se întâmplă pe teren. Atât suflet cât pun băieţii ăia, vocile puternice care duc până departe încurajări echipei iubite, pregătirile, recuzita. E incredibil cum, după fluierul de început al arbitrului, se aude brusc "De la Dunăre la Sena...". Mi se ridică tot părul!

Sâmbăta asta am fost la meci, în deplasare la Deva. Aveam pregătit tricoul cu UTA pe care l-am câştigat în urma unui concurs de articole la revista RedUTA. Mi-a plăcut la nebunie, chiar dacă echipa a pierdut (cu un arbitraj mizerabil). Am stat la galerie, s-a cântat tot meciul, erau multe persoane, majoritatea cu tricouri, fulare, şepci, steaguri. Îmi venea şi mie să cânt cu băieţii, că doar am învăţat cam tot ce se cântă acolo dar mi-era ruşine parcă. Strigam cu ei doar când strigau "UTA Arad" şi am aplaudat până mi-au amorţit palmele. Pe stadionul acela mic, noi păream enormi. Se auzea doar susţinerea echipei oaspete, gazdele tăceau mâlc. Şi un ecou ce era, incredibil!

Bineînţeles, s-au auzit şi o mulţime de înjurături şi vorbe "dulci" însă eu pe alea le-am ignorat. Am sortat doar ce mi-a plăcut şi au fost multe! M-am speriat puţin la final, când jandarmii nu prea voiau să ne lase să plecăm, vorbeau de ceva amenzi pentru înjurături, urcări pe gard, bla bla. Dar am scăpat uşor. Şi mi-a plăcut mult de tot!

Maramureş plai cu flori!

Mi s-a făcut dor. De fapt mi-era dor de mult timp, încă de anul trecut, poate şi mai mult. Însă acum sentimentul e mai intens. Ieri, de Sfânta Maria, la biserică, mi-am amintit că acum cinci ani eram la Maramureş în data de opt septembrie. Era aşa frumos! Am asistat la o slujbă interminabilă, în curtea bisericii (chiar cea din poză), am privit şi ascultat tinerii îmbrăcaţi în portul acela superb (am şi eu) cântând în cinstea Sfintei Marii. Orice sărbătoare e superbă acolo, sărbătorită altfel, mai... sufleteşte. Chiar dacă multe nu mai sunt cum au fost odată, chiar şi acolo. Dar oricum, se simte diferenţa.

Părinţii mei sunt maramureşeni, deci am avut prilejul de a cunoaşte acea zonă extrem de bine. Când eram mică mergeam şi de câte trei ori pe an acolo. Mi-e atât de apropiat de suflet acel loc încât acum, când nu mai merg atât de des, mi se strânge sufletul. Nu cred că am mai fost acolo de cinci ani, cum spuneam mai sus. Bunicii din partea tatălui mei s-au dus de mult, în satul lui fiind doar mătuşa cu familia. Iar din partea mamei a mai rămas doar bunica, pe care am adus-o la Şeitin iarna aceasta, când s-a îmbolnăvit. Rude avem o grămadă în ambele sate însă, dacă nu mai e bunica şi bunicul acolo, nu prea-ţi vine să mai mergi. E altfel când ştii că eşti la bunica, să ştii că îţi aduce în fiecare dimineaţa pâine caldă, îţi fierbe porumb, te lasă să mănânci câte mere, pere sau prune vrei. Mi-e dor să alerg pe fiecare deal, să beau apă rece din fântână, să mă urc în pomi, să dau mâncare la animale, să simt aerul puternic al nopţii, să văd miliarde de stele, să-mi fie teamă noaptea de gângănii, de urletul câinilor (chiar dacă lucrurile astea din urmă mă îngrozeau, acum mi-e dor de ele)... Să merg jumătate de oră până în sat, la magazin, să nu am curent ci doar lampă sau lumânări (deşi acum e curent şi la casa bunicii), să fac baie în ciupă... Bine, toate astea le-aş face în doar câteva zile, m-aş plictisi/sătura dacă s-ar prelungi. Dar mi-e dor! Mi-e dor să fiu copil şi să fac "mâncare" din pământ, apă, frunze şi flori în vasele bune ale bunicii. Mi-e dor să scald păpuşile în valea din faţa casei. Mi-e dor să stau cocoţată pe lemne şi să ascult muzică sau să joc cărţi. Mi-e dor să stau cu ai mei în bucătăria de vară până după 12 noaptea. Mi-e dor de Maramureş, mi-e dor de copilărie! Spun copilărie pentru că orice aş face, acum nu mai e ca atunci. Nu mai am păpuşi de scăldat, nu mai am reţete pentru "delicatese" din pământ şi apă, nu mai am bunică ale cărei vase să le murdăresc... Acum am rămas doar cu amintiri plăcute. Dar e şi asta ceva!

Sfârşitul concediului

Aşa deci... mâine încep lucrul. Hmm... În mod normal eu ştiam că luni, 13 septembrie voi începe, odată cu începerea şcolii. Dar miercuri m-a sunat Andruţa şi m-a întrebat dacă pot să vin de luni, 6 septembrie. "Da, sigur că pot!". Ce era să-i spun? Chiar pot să merg. Nu sunt atât de stresată pe cât eram altă dată. Până la urmă tot trebuia să încep, ce e o săptămână? În plus, bugetul meu a început să se reducă substanţial aşa că... Oricum, am avut o vacanţă lungă şi frumoasă. M-am odihnit mult, am lenevit, am fost şi plecată în locuri minunate, am avut parte şi de o perioadă interminabilă de musafiri, am ieşit, am citit o grămadă... Tare mi-a plăcut! Numai că la un moment dat am simţit că ce e mult e mult, mai ales că cei din familia mea începuseră deja lucrul iar eu începeam să mă plictisesc.

Îmi doresc mult de tot un an de lucru liniştit, fără stres prea mare, cu răbdare şi înţelegere. Andra e mare acum, probabil are alte idei în căpşor. Sincer, mi-e tare dor de ea aşa, ca la început, copilul micuţ şi dulce, cu două codiţe împletite. Ce repede cresc copiii ăştia! Oare şi noi eram aşa? Acum e clasa a IV-a, singurul lucru de care mă cam tem e faptul că acum va învăţa istoria şi geografia. Acolo nu îi sunt foarte tare de ajutor, acolo n-am ce explica, va trebui să înveţe pur şi simplu. Iar pentru ea e mai uşor când Andreea explică iar ea pricepe. Acum Andreea va trebui să spună "învaţa de la pagina x" iar ea să înveţe, nu? Sper să avem cât mai puţine momente de tensiune şi cât mai multe de împlinire. Mă simt oarecum responsabilă pentru copilul ăsta, practic eu îl învăţ să înveţe şi aş vrea să o fac aşa cum trebuie. E un copil bun, harnic şi merită să se menţină aşa, să devină OM. Îi doresc din suflet!

PS. Acum, că scriu toate astea, parcă mi s-a făcut dor de ea :D

Viaţa ca o casă

Am revăzut filmul acesta aseară, pe ProCinema. Mi-a plăcut şi prima oară când l-am văzut, mi-a plăcut şi acum. E un film ce te ţine lipit de ecran, să vezi până unde ajunge, un film de dragoste şi de familie foarte emoţionant. Cine l-a văzut ştie despre ce vorbesc, cine nu l-a văzut... îl recomand. O chestie ce m-a uimit pe mine de data asta a fost faptul că domnişorul Sam (frumuşelul Hayden Christensen) a plâns de şapte ori în film -am numărat eu :)) De câte ori am plâns eu rămâne secret deşi vă garantez că a fost de mai puţine ori decât a plâns el.

O altă chestie ce mi-a plăcut mult a fost o afirmaţie a lui George (Kevin Kline), afirmaţie ce se leagă oarecum de postarea mea anterioară: "Pot să-ţi spun că te iubesc până nu mai pot dar asta nu face decât să ne amintească de faptul că dragostea nu e totul". Superb!

Ce e amorul?...

...E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

Aşa zice Mihai Eminescu într-o poezie. Mie mi se pare subiectiv, amorul nu înseamnă întotdeauna durere, lacrimi, suspine şi alte chestii deprimante. Iubirea e cea care îţi împlântă de cele mai multe ori zâmbetul pe buze, iubirea e siguranţă, înţelegere, susţinere, încredere, tandreţe, pasiune... Mă rog, n-am să alcătuiesc acum o definiţie pentru iubire, fiecare percepe acest sentiment în felul lui. Dacă ar fi să o întreb acum pe o prietenă de-a mea, mi-ar răspunde exact ca şi Eminescu -poate mai rău. Ea tocmai s-a despărţit de iubitul ei, o mare iubire destrămându-se extrem de dureros şi nedrept. Din punctul ei de vedere, că din a lui... Mă rog. Ideea e că pe prietena mea nimic nu o scoate din starea de deprimare în care a intrat de câteva zile. Ea susţine că nu mai are pentru ce trăi, că e prea greu şi nedrept. Adevărul e că m-a şi speriat puţin. A doua parte o susţin în totalitate însă prima o resping total. Cum adică? Nimeni nu merită viaţa ta mai mult decât tine. Nici măcar o persoană pe care o iubeşti enorm şi alături de care ai fost mulţi ani. Eu sunt de părere că oricât de mare ţi-ar fi necazul şi durerea, POŢI trece peste, MUSAI. Pe undeva, o înţeleg, ştiu ce înseamnă să suferi din cauza unei despărţiri, să nu fie bine şi să vrei să fie bine, să nu ştii ce vrei, să îţi dezlipeşti sufletul de cineva la care ai ţinut sau încă ţii. Apropo, foarte aproape de situaţia asta am găsit câteva cuvinte foarte adevărate în cartea pe care o citesc acum: "Nimic nu e mai dureros decât să fii îndrăgostită nebuneşte de cineva care nu te mai iubeşte la fel de nebuneşte". Hmmm, adevărat, nu-i aşa?

Ceea ce vreau eu să subliniez aici e că dragostea nu e chiar totul în lumea asta. Adică nu poţi sta lângă o persoană doar pentru că te iubeşte enorm şi tu îi faci pe plac sau invers, tu o adori iar ea se complace. Iubirea trebuie să fie reciprocă şi, cel mai important, sinceră, fără dramatisme. Când e aşa, deja e clar că ceva s-a dereglat. Irevocabil sau poate nu, cu puţină voinţă şi noroc, de ce nu? Şi mai ales, iubirii nu trebuie să-i oferi niciodată un sacrificiu atât de mare şi valoros ca persoana ta!

Tot mai rău... dar până unde?!

În mod normal nu obişnuiesc să scriu aici despre astfel de întâmplări. Deşi mă pregătesc să devin jurnalist, nu vreau să încurc lucrurile. Acesta este un blog personal, nu o gazetă. Însă de data asta nu mă pot abţine şi am să vorbesc despre asta. Despre tragedia de la Maternitatea din Giuleşti. Nu am să mă pun să numesc oamenii sau instituţiile pe care le consider eu vinovate, nici nu ştiu prea bine acest lucru. Dar e inuman ce s-a întâmplat acolo. Ştiu că această întrebare s-a tot pus însă eu nu-mi pot scoate interogaţia asta din cap: de ce nu era nimeni acolo? De ce?! DE CE? E inuman ce a fost acolo.

Nu vreau să vorbesc aici despre sisteme de rahat, despre medici slab pregătiţi sau de guverne incapabile şi nepricepute. Am să vorbesc despre durerea ce s-a produs acolo, de suferinţa acelor suflete "proaspete", care nici măcar nu înţelegeau ce se întâmplă. Vă daţi seama ce ar fi gândit dacă ar fi putut? Am stat nouă luni acolo, în locul ăla strâmt, călduţ, bine hrănit, alintat. Am aşteptat nouă luni acolo să vin aici şi să simt atât de multă durere fizică? Şi părinţii? Mamele care au purtat sufletele acelea nouă luni în pântece -şi sunt sigură că nu e extraordinar de comod!- pentru... pentru ce? Să audă că pruncul ei e carbonizat, nici măcar să nu-l vadă?

Pe lângă toate problemele pe care le implică întâmplarea de la Giuleşti, pe mine mă macină un gând. Unde să mai naşti? Cum să mai naşti? Nu e suficientă durerea din timpul naşterii, mai trebuie să suporţi şi durerea sufletească de după? Ştiu că nu e peste tot aşa, că sunt clinici private şi alte cele. Însă tot ceea ce se întâmplă în ţara noastră de la o vreme te face să nu mai ai încredere în nimeni şi nimic, indiferent de condiţii. Rămâi gravidă şi avortezi spontan din cauza nu ştiu cărui instrument nesterilizat. Duci sarcina la capăt şi moare copilul pentru că doctorul nu îl apucă de cap cum trebuie. Sau asistenta îl uită în incubator şi copilul arde. Sau ia foc tot spitalul. (Mai nou, copilul moare şi la botez, înecat în mod involuntar de preot) Unde e siguranţa? Unde e bucuria de a da naştere unui copil? Afli că eşti însărcinată şi nu te mai bucuri ci începi să-ţi faci griji pentru ce va urma. Şi ne mai mirăm că unele femei nasc acasă...

Ai simţit vreodată...?

Ai simţit vreodată că lumea parcă se opreşte în loc, şi asta doar în sufletul tău? Că în acel moment toate sentimentele pe care le-ai acumulat, nu mai încap şi sufletul îţi explodează? Ai simţit vreodată că trecutul, pe care îl considerai trecut, nu mai e trecut? Ai simţit vreodată că prezentul dispare atât de repede încât nu mai e prezent, ci devine trecut? Sau că prezentul e atât de departe de tine încât devine viitor? Ai simţit vreodată că iubirea e atât de mare încât nu mai încape în suflet, atât de intensă încât îţi apasă sufletul? Ai simţit vreodată că tristeţea se instalează comod în sufletul tău, luând cu neruşinare locul fericirii, alungând-o? Ai simţit vreodată că amintirile se şterg încet-încet, creierul uitându-le dar sufletul păstrându-le pe vecie? Ai simţit vreodată că un prieten vechi revine în viaţa ta, făcându-ţi zile fericite iar un altul, prezent, se întepărtează? Ai simţit vreodată că ploaia te face fericit şi soarele te întristează? Ai simţit vreodată că îţi vine să râzi atunci când plângi, că îţi vine să plângi atunci când râzi? Ai simţit vreodată că vrei să taci când alţii te pun să vorbeşti, că vrei să vorbeşti când alţii te pun să taci? Ai simţit vreodată că vrei şi că nu poţi, că poţi şi că nu vrei?

Dar tu ai simţit vreodată?

Eu da.

Postare pentru două sexe

- Din seria Viena+Munchen -

• pentru fete
  

Nu pot spune câte magazine şi super-magazine am văzut pe acolo. Adevărul e că excursia a fost făcută în aşa fel încât să nu zăbovim prea mult prin magazine, aşa că nu am intrat în tot ce mi-a sărit în ochi (adică aproape tot ce vedeam). Din Viena ţin minte un magazin, Swarovsky. O minunăţie! Presată de timp, am ratat o brăţară de vis, la doar 15 euro. Şi acuma îmi pare rău pentru ea. În Munchen însă m-a şocat un bulevard întreg. IMENS! Luis Vuitton, Dolce&Gabanna, Bvlgari, Gucci, Chanel, Ralph Lauren, Tiffany, Hugo Boss, Vertu, Escada, Armani, Cartier, Jimmy Choo... Ţi se învârtea gâtul, nu mai ştiai unde să te uiţi. A! Mi-am mai amintit şi de un super-magazin din Viena, de rochii de mireasă şi de ocazii, fabuloase şi la preţuri avantajoase. Mă refer la preţuri începând de la 199 euro iar cea mai scumpă era 2000 euro. Cel puţin aşa scria pe afişul din vitrină, or fi fost şi mai scumpe înăuntru, doar n-or face reclamă la cele mai scumpe, să alunge clienţii. Dar ideea e că păreau foarte frumoase şi modelele şi preţurile.

• pentru băieţi

Încă de când am ajuns în Viena mi-am dat seama că nu există stradă pe care să nu fie parcate cel puţin două scutere/motoare. Niciunde n-am mai văzut atâtea. Ceea ce nu ştiam eu în prima zi a excursiei era că voi merge la Munchen, la Showroom BMW şi Muzeul BMW. Mă gândeam că va fi interesant ce voi vedea acolo dar n-am crezut că va fi ATÂT de interesant. În primul a fost totul modern, ultimele răcneturi, ne-au lăsat să ne pozăm în maşini, pe motoare, să le inspectăm de aprope. Era o atmosferă superbă, muzică rock pe fundal, o mulţime de oameni, lumini, aranjamente. În al doilea însă, a intervenit tradiţia. Maşini din cele mai vechi timpuri, o istorie întreagă. Un muzeu imens, mă dureau picioarele îngrozitor când am terminat turul. Am făcut o grămadă de poze însă n-am cum să pun nici un sfert din ele aici. Cine vrea musai să vadă, să îmi ceară liniştit (sau liniştită, chiar dacă am zis că aici e partea pentru băieţi). Pentru iubitorii de maşini sau scutere/motoare, recomand din toată inima acele două locuri pentru că într-adevăr sunt locuri care merită să fie văzute. Aşa că, dacă sunteţi pasioanţi şi aveţi posibilitatea să mergeţi, nu staţi pe gânduri! Şi ţineţi cont că vă spune asta o fată! ;)

Înapoi la şi de la Viena (+ Munchen)

Au trecut deja trei zile de când m-am întors însă doar acum am găsit momentul potrivit să vin cu impresii. Viena am văzut-o acum doi ani şi aş mai putea-o vedea încă de zece (sau mai multe) ori. Însă atunci n-am vizitat prea multe. Acum, toată excursia a fost... minunată! Extrem de obositoare, în condiţiile în care am umblat de dimineaţa până seara, dar superbă. Am vizitat trei muzee: muzeul vaselor, muzeul prinţesei Sisi şi muzeul de ştiinţe naturale. Nu ştiu să spun care mi-a plăcut cel mai mult. A fost minunat, interesant şi captivant tot ce am văzut acolo. Însă ce mi-a plăcut mie cel mai mult în Viena a fost (şi cel mai important motiv pentru care am fost acolo) Schmetterling Haus (Casa Fluturilor). Acum doi ani nu am apucat să intru decât în magazin însă anul acesta am făcut-o. Pffff! O grădină botanică nu prea mare, fluturi ce zboară pe lângă tine sau pe tine, o minunăţie! Acolo m-am simţit ca acasă! De acolo am luat şi suveniruri, pentru mine o brăţară superbă cu... fluturi, logic. Defapt tot ce era acolo era cu fluturi.

La Munchen am văzut centrul, biserici, muzeul BMW, stadionul vechi şi Alianz Arena Munchen Stadion (cel nou). Chiar dacă par mai mult locaţii pentru băieţi, mi-a plăcut mult de tot la BMW, mai ales că ne-au lăsat să ne pozăm în unele maşini şi motoare. Chiar şi stadioanele m-au impresionat. Am urcat şi în turnul unei biserici, la 50 m înălţime. Nu ştiu, sincer, ce am avut în cap când m-am avântat la aşa ceva însă, chiar dacă mi-a fost super teamă, mi-a plăcut. Poza nr. 4 e făcută de acolo, de sus.

Nu ştiu să spun exact ce mi-a plăcut cel mai mult, e prea greu. Ştiu sigur că sunt lumi total diferite de lumea noastră, sunt ţări civilizate, ce au multe de arătat, iar oamenii sunt amabili şi deştepţi. Nu exista om care să nu ştie engleza. Nu se uita lumea după tine pe stradă, nu te fluierau bărbaţii. Au mâncare delicioasă, servire excelentă, cazare frumoasă şi rezonabilă. Apropo, dacă doriţi vreodată să mergeţi în Austria, şi nu aveţi cazare, îl recomand pe "Moşul". Am stat la el şi acum şi data trecută. Are o vilă drăguţă în Poysdorf, la câţiva km de Viena. Nu e deloc scump, poţi să faci rezervarea din timp, primeşti micul dejun, reducere dacă revii, vin (producţie proprie). Chiar merită!

Şi cum spuneam...

...Papi c'est ici! Nu a trecut nici o lună şi am porcuşor! Eu oricum eram aproape sigură că el există pe undeva, era doar o chestiune de timp să ajungă la mine. E exact cum voiam: negru cu maro şi alb. E baieţel şi are patru luni. E un scump! L-am primit cadou de ziua mea de la, ghici cine?, iubitul meu. Am rămas mască atunci când l-am văzut, nu-mi venea să cred! Mai şocată ca mine a fost doar mami dar i-a trecut repede, n-ai cum să nu te ataşezi de el.

Singura problemă ce mă necăjeşte e faptul că e încă prea timid, nu mă prea lasă să pun mâna pe el, eu care l-aş ţine mereu în braţe. Dar am auzit că se obişnuieşte el, că îi trebuie puţin timp să se acomodeze. Eu vreau să cred că aşa va fi, că vom fi prieteni şi că va fi cuminte, fără să facă boacăne sau să muşte. Brrr... Am emoţii sincer, sper să mă descurc cu el.

De ziua mea, ziua mea, ziua meeeeaa!

De când mă ştiu am pus preţ pe ziua mea. Ador ziua de 25 iulie! Îmi place ideea de a avea o zi, numai a ta (chiar dacă mai există o mulţime de oameni născuţi în ziua aceea, dar ziua lor e ziua lor, ziua ta e ziua ta), de a te simţi bine atunci, de a fi felicitat şi răsfăţat. Bineînţeles că nu se întâmplă mereu chiar aşa cum te aştepţi dar cu puţin noroc totul este bine. De exemplu, astăzi, de ziua mea, e vreme urâtă şi plouă. Dar ce contează dacă eu mă simt bine? Şi chiar mă simt. Am avut o seară minunată, am făcut ceea ce mi-am propus- am dansat o grămadă! Şi m-am şi cinstit cu un cocktail delicios, eu care nu obişnuiesc să beau. Am primit şi cadouri foarte frumoase (adoooor să primesc daruri! Dar şi să dau, la rândul meu), mai aştept şi astăzi câteva :D Aşa că totul merge bine, din fericire! La mulţi ani mie!

PS. Tortul nu e real, nu l-am avut dar nah, nu putea să lipsească o poză reprezentativă :)

Ciudăţenii onirice

Subiectul acesta s-a tot tratat, s-a încercat găsirea unor explicaţii însă tot un mister rămâne. Nimeni nu înţelege cum e cu visurile deşi există fel de fel de interpretări. Mie îmi place domeniul ăsta, mă atrage şi mă tot chinui să înţeleg şi să dezleg câte ceva. Obişnuiesc să visez tot felul de ciudăţenii, mai mult sau mai puţin plauzibile. Ciudăţenia e că mi se întâmplă foarte des ca ceea ce visez să se concretizeze. De exemplu, visez o persoană la care nu m-am gândit, pe care nu am mai văzut-o de mult timp şi în ziua aia (sau peste câteva zile) întâlnesc persoana respectivă sau am veşti despre ea.

Se întâmplă ceva ciudat uneori cu visurile mele, greu de explicat. Visez persoane importante din viaţa mea (actuale sau foste), detalii foarte importante ce se transpun în realitate într-o altă formă. Nu se întâmplă exact ca în visul meu însă o legătură tot există. De aceea, de multe ori, povestesc persoanelor care apar în vis ceea ce am visat pentru a fi atenţi. Nu că aş fi eu ceva vrăjitoare sau aş avea cine ştie ce puteri miraculoase, nici vorbă. Dar, având în vedere că mie mi se cam potrivesc, nu strică să îi atenţionez.

Un alt exemplu care pe mine mă lasă mască de fiecare dată când mi se întâmplă e următorul: visez, foarte rar, persoane care apar cu spatele la mine. Ştiţi voi legătura, Vitoria Lipan l-a visat pe soţul ei cu spatele la ea şi a fost de rău. La mine nu e chiar atât de tragic dar s-a întâmplat ca persoana care îmi apărea în vis cu spatele să fie şi în realitate "cu spatele la mine". Precizez că e vorba de persoane foarte importante pentru mine. Ciudat, nu? Sau, un lucru şi mai ciudat, e faptul că îmi apare foarte des în vis o persoană cunoscută (aceeaşi de fiecare dată) dar cu care nu mai am de mult timp contact. Mă înţelegeam foarte bine cu persoana respectivă dar numai ca amici, în timp ce în vis îmi apare aproape întotdeauna ca iubit. Brrr!

Vorbesc despre acest subiect pentru că am avut şi azi noapte parte de ciudăţenii de acest gen. Nu mă apuc să povestesc acum despre ce a fost vorba pentru că sunt elemente necunoscute pentru mulţi dar măcar am căpătat un subiect ce-mi place (deşi mi-e greu să-l înţeleg). Când nu e vorba despre vreun coşmar sau orice altceva negativ, îmi plac visurile pentru că ne dau posibilitatea de a trăi ceea ce nu reuşim să trăim în lumea reală. Şi mai ales, că au mereu o legătură cu subconştientul.

Efectul turmei

Avem cu toţii în viaţă, la un moment dat, perioade în care ne simţim lipsiţi de originalitate şi nu prea ştim cum să facem să ieşim în evidenţă. Dacă avem însă în anturaj câteva persoane pe care le admirăm (sau măcar avem impresia că le admirăm) treaba se rezolvă. Aici intervine efectul turmei.

N-am fost niciodată o persoană extrem de dezgheţată, de curajoasă, în ciuda aparenţelor. Îmi vine greu să mă manifest atunci când sunt înconjurată de anumite persoane. Mi-e greu să mă prostesc şi să mă comport 100% natural în faţa oricui. Dar am avut de multe ori în preajma mea oameni care au făcut-o, care au fost total lipsiţi de inhibiţii. Persoane pe care le-am văzut pentru prima oară în viaţă şi care se comportau în acest fel. Şi, oarecum, i-am admirat. La prima vedere mi se pare super aşa. Mă gândesc uneori ce bine le stă unor fete la o terasă, cu pachetul de ţigări lungi şi subţiri pe masă, cu una proaspăt aprinsă în mână. Ce fain de ele că vorbesc aşa, mai altfel. Eu nu pot să fumez, nu vreau să fumez, nu-mi place să fumez. Eu nu pot să vorbesc aşa, nu-mi ies pe gură aşa cuvinte, nu pot să înjur fără să mi se aprindă un beculeţ în creier. Şi apoi, în secunda doi, îmi revin. Nu, nu vreau să fiu aşa. Ce nu-i bine la mine? Adică, e ceva ce nu-i bine? Bineînţeles, cu toţii avem defectele noastre. Însă n-am să mă pun eu să mă schimb doar pentru că ea/el e mai dezinhibat decât mine, înjură mai mult sau vorbeşte mai colorat, fumează, nu se sfieşte să simuleze, în urma unei provocări, poziţia preferată sau alte multe exemple (exemple concrete).

N-am nimic cu nimeni. Nici cu mine. Nu mă deranjează la mine ceva din ce am zis mai sus [am eu altele! ;)) ]. Vorbeam la general, într-un fel, în ciuda faptului că exemplele date sunt reale. Efectul turmei există peste tot. Se întâmplă des să fim tentaţi să admirăm lucruri sau oameni pentru că suntem influenţaţi. Cât anume din asta reuşim să acceptăm şi să controlăm depinde strict de noi.

Mă dau în vânt după cumpărături

Nu, nu e vorba despre cărţile Sophiei Kinsella, e pe bune. Deşi cele cinci cărţi le-am devorat pur şi simplu (Mă dau în vânt după cumpărături, Goana după cumpărături la New York, La cumpărături în rochie de mireasă, La cumpărături cu sora mea şi La cumpărături cu bebe)! Filmul nu mi-a plăcut, de obicei nu-mi plac filmele făcute după cărţile pe care le-am citit.

Dar nu despre filme sau cărţi voiam să vorbesc. Mie nu îmi plăcea să zăbovesc mult prin magazine, ţin minte că mă lăsam târâtă de sora mea cu greu. Dar de ceva vreme (cam multă) m-a apucat şi pe mine mania. Nu sunt exagerată. Nu am bani de cheltuit pe prostii însă de multe ori cumpăr chestii fără să am nevoie de ele. E un magazin în apropiere unde aduceau într-un timp tot felul de agrafe şi altele pentru păr la super preţuri. Cred că erau aduse din Germania, erau foarte multe, unele superbe, altele mai puţin frumoase. Dar în perioada aia mi-am făcut plinul la articole pentru păr, tot ce a fost portocaliu, tot ce mi-a atras atenţia şi mi-a plăcut. De fiecare dată când mergeam în acel magazin TREBUIA să iau ceva. Cum să nu iau când e numai 1,25 lei o agrafă? Mereu invocam motivul ăsta.

Ultima pată mi s-a pus pe cărţi. Am găsit din nou cărţi la reducere (noi!) şi nu m-am putut abţine. Una am comandat-o pentru că îmi trebuia musai musai, pentru facultă. Alta am luat-o pentru că era la reducere mare de tot şi mai era şi de dragoste (abia aştept să le primesc). Alta am luat-o tot la reducere, chiar azi, când am luat una pentru o prietenă, de ziua ei. Într-un moment mă gândesc că, vai! iar am dat banii pe de toate... iar nush ce. Şi în clipa următoare îmi spun că e mai bine aşa, măcar nu cheltui bani mulţi pe prostii.

Ce să facem? Vine o vreme în care fiecare trebuie să-şi satisfacă propriile nevoi, indiferent de natura lor. Unii pariază, alţii joacă nu ştiu ce jocuri de strategie, alţii cine ştie ce mai fac. Mie, printre multe altele, îmi place să cumpăr (deşi cumpăr cu moderaţie, spre deosebire de alţii). Chiar aveam o glumă pe care o ziceam, că atunci "când voi creşte mare" mă voi face "patroneasă", să cumpăr şi să tot cumpăr :)) Adevăru-i că mi-ar plăcea să am o florărie, care să se numească "Fluturaşul", logic!