Ale UTA, ale aleeee!...

Ia te uită, se află încă ceva nou despre mine. Pentru cei ce nu ştiau încă, sunt suporter UTA. Bine, cred ca e cam mult spus suporter, ţin cu UTA. De ce? Pentru că e echipa Aradului, echipa oraşului meu. Şi pentru că a avut cine să-mi transmită microbul. Apropo, mulţumesc! :) Nu e o echipă formidabilă, de multe ori provoacă mulţi nervi. Dar ceea ce nu cunoaşte multă lume e istoria echipei, valoarea ei trecută (din păcate). Mie cel mai mult şi mai mult îmi place atmosfera din galerie. De fiecare dată când merg la meci -destul de rar- sunt atentă mai mult la galerie decât la ceea ce se întâmplă pe teren. Atât suflet cât pun băieţii ăia, vocile puternice care duc până departe încurajări echipei iubite, pregătirile, recuzita. E incredibil cum, după fluierul de început al arbitrului, se aude brusc "De la Dunăre la Sena...". Mi se ridică tot părul!

Sâmbăta asta am fost la meci, în deplasare la Deva. Aveam pregătit tricoul cu UTA pe care l-am câştigat în urma unui concurs de articole la revista RedUTA. Mi-a plăcut la nebunie, chiar dacă echipa a pierdut (cu un arbitraj mizerabil). Am stat la galerie, s-a cântat tot meciul, erau multe persoane, majoritatea cu tricouri, fulare, şepci, steaguri. Îmi venea şi mie să cânt cu băieţii, că doar am învăţat cam tot ce se cântă acolo dar mi-era ruşine parcă. Strigam cu ei doar când strigau "UTA Arad" şi am aplaudat până mi-au amorţit palmele. Pe stadionul acela mic, noi păream enormi. Se auzea doar susţinerea echipei oaspete, gazdele tăceau mâlc. Şi un ecou ce era, incredibil!

Bineînţeles, s-au auzit şi o mulţime de înjurături şi vorbe "dulci" însă eu pe alea le-am ignorat. Am sortat doar ce mi-a plăcut şi au fost multe! M-am speriat puţin la final, când jandarmii nu prea voiau să ne lase să plecăm, vorbeau de ceva amenzi pentru înjurături, urcări pe gard, bla bla. Dar am scăpat uşor. Şi mi-a plăcut mult de tot!