Fluturele lor

Dansa liber prin văzduh, deasupra apelor sau printre copaci. Din când în când se mai odihnea deasupra unei flori. De obicei le prefera pe cele albe, se potriveau cu albastrul aripilor lui. Îi plăcea sentimentul acela de libertate, faptul că nu era îngrădit în niciun fel. Dar totuşi simţea că ceva lipseşte. Ştia că e frumos, simţea asta din modul în care lumea îl privea. Însă de multe ori simţea nevoia să facă ceva, ceva ce să nu-l vizeze pe el, să nu-i dea doar lui sentimentul de eliberare, de fericire totală.

Până într-o zi când a văzut în parc, un el şi o ea, privindu-se timizi. Simţea apropierea dintre ei, emoţia lor. Simţea şi că ar avea nevoie de puţin curaj. Aşa că s-a hotărât să îi ajute, să devină fluturele lor.

Nu voia să se trădeze, nu voia recompensaţii. Voia doar să fie util, să fericească pe cineva. Aşa că s-a aşezat încet, din spate, pe umărul fetei. În acel moment, ea a simţit ceva special. Băiatul o privea adânc în ochi. Fluturele a zburat până la lac. Nu a mai auzit când băiatul i-a spus fetei "Aveai un fluture albastru pe umăr". Nu, nu a auzit, pentru că s-a îndreptat spre lac şi s-a apropiat tot mai mult de apa limpede aşa cum şi băiatul se apropia de fată. Dar fluturele s-a apropiat atât de tare de apă încât, în urma undelor provocate, s-a creat iluzia apariţiei mai multor fluturi, toţi albaştri, toţi ca el. S-a întors către cei doi, observând cu încântare că cei doi se sărutau. Da, acum înţelegea. Fluturii aceia nu s-au produs la contactul lui cu apa ci atunci când băiatul a atins fata, explodându-le sentimente noi în stomac, mâini, palme, piele, minte, suflet... Da, acum ştia: era fluturele LOR!