Amintiri pe hartii lucioase

In era fotografiilor si a fotografilor ADOR pozele! Insa nu ma refer in special la faptul ca imi place sa fac poze, nu ma pricep deloc la unghiuri, la culori, la pozitii, etc. Nu ma refer nici la cele artistice, cum se poarta acum. Ma refer la faptul ca ador pozele acelea scoase si puse in albume. Saaaaau mai ales in rame. 

Sotul meu este disperat de obsesia asta a mea. Cand mergem intr-un magazin in care dam de un raion cu rame foto mareste pasul si ma trage si pe mine dupa el. Cand ii scapa si totusi ma vede apropiindu-ma de astfel de raioane, vine repede dupa mine si ma trage de acolo spunandu-mi "AI DESTULE!". Eu nu cred asta. Niciodata nu sunt destule.

Pur si simplu le ador! Imi plac si obiectele in sine, ramele. Dar cel mai mult imi plac pozele. Imi place sa am peste tot amintiri ale momentelor importante, deosebite, simple, de bucurii si impliniri, cu persoane dragi si din locuri frumoase. Am in casa 25 de rame foto, dintre care sase sunt tablouri. Si nu m-as opri ma opresc aici, inca mai cumpar din cand in cand cate o rama si mai gasesc eu cumva-cumva vreun locsor unde sa o pun - cu ecoul "Iaaar? N-ai destuleeee?" in urechi.

Asa cum spuneam in introducere, imi plac si albumele. Sunt de moda veche si sunt obsedata de a scoate pozele si de a le pune in albume. Poate mi se trage din copilarie. Parintii mei aveau un aparat de fotografiat dinacela cu film si faceau mereu poze, peste tot unde mergeam sau pur si simplu acasa, in diferite ipostaze. Avem tare multe albume cu astfel de amintiri. De fapt, acum imi dau seama ca ei au inceput inainte de acel aparat foto insa nu cunosc povestea. Trebuie sa ii intreb ce aparat aveau pe vremea aia, au foarte multe poze alb-negru din perioada lor de logodna, de la nunta, din primii ani de casnicie, cu sora mea si cu mine mici. 

La nunta am tinut neaparat sa avem un album foto superb, de calitate, cu multe poze. Din pacate nu a iesit chiar cum as fi vrut eu (calitatea e foarte buna dar aranjarea pozelor lasa de dorit, mi-ar fi placut sa o pot face eu, cei care au facut albumul au fost foarte superficiali). La fel si acum, tin sa avem album foto de la botezul lui Nicholas. Nu mai fac un album special, ca la nunta ci doar am scos pozele si voi cumpara un album frumos in care sa le pun. De indata ce voi sti cate am scos - sunt pe drum, le-am facut online. Siiii Andrei inca nu stie acest aspect :))))

Apropo de Nicholas :D Copilul asta, de patru luni, are 3000 de fotografii. Da, stiu, sunt dusa cu pluta. Dar e atat de adorabil incat nu ma pot abtine sa nu il pozez incontinuu. Imi place sa surprind fiecare chestie noua pe care o face, fiecare mutrita si pozitie. Sa il am in amintire asa mic si extrem de dragalas. Si mai mult decat atat, are deja doua albume intregi (deci 200 de poze scoase -  plus cele de pe drum, haha!). Ma intreb uneori cand ma voi opri. Imi dau si eu seama ca e imposibil sa fac sute de albume cu pozele lui... Sau? :)))) Cred ca voi scoate pozele pana la un an, un fel de "primul meu anisor" iar dupa un an voi scoate mai rar. CRED.

De ce fac asta? Pentru ca imi place, pentru ca iubesc pozele. Telefoanele se pot strica, laptopurile pot pierde date insa albumele cu poze raman pentru totdeauna (bine, se pot strica si ele dar e mai greu). Asa ca voi continua sa scot poze, sa fac albume, sa inramez poze, cu tot cu ecoul in ureche. Andrei ma iubeste si asa! :))

Liniuta mea de 12 cm

De cand a inceput treaba cu bebelusul mi-am dorit nastere naturala. Sunt foarte sensibila la durere, ma plang de enspe mii de ori daca ma doare ceva, nu suport dureri mari. Daaar pentru mine echivalentul unei nasteri dureroare insemna cezariana si nu nasterea naturala. Nu mi-era atat de frica de durerea nasterii naturale cat de cea de cezariana. Desi habar n-aveam ce inseamna nici una, nici cealalta. Pai si atunci de ce? In primul rand, asa mi-era setat in cap, pur si simplu. Apoi, din cauza experientei cu operatia la ovar. Atunci a fost vorba de o operatie laparoscopica, am avut 3 taieturi de maxim 2 cm. Insa am avut dureri, dupa o saptamana inca ma tineam de burta cand ma ridicam/asezam. Si a mai fost si experienta cu ridicatul dupa anestezie. Ala a fost un moment care mi-a ramas bine intiparit in memorie, ca ceva negativ. Senzatia oribila de ameteala pe care o aveam cand ma ridicam in fund, reflexul de voma cand ma ridicam in picioare... Si sondaaa, mvaaai! O-ri-bil!

M-am pregatit psihic pentru nastere naturala. Am citit mult, am discutat cu femei care nascusera natural. Nu ma interesau povestile celor cu cezariana, nu era cazul la mine, haha. Mi-am anuntat medicul ca asta imi doresc inca de cand am trecut de primul trimestru, el mi-a explicat ce si cum, toate se aliniau perfect. Insa Dumnezeu mi-a aratat inca o data ca lucrurile nu se intampla mereu asa cum vrem noi dar ca toate se intampla cu un anumit scop.

Cam prin saptamana 27-28 de sarcina medicul a descoperit un lucru care m-a dat peste cap: bebe isi facuse nod la cordonul ombilical. Nu mai auzisem asa ceva. Avea cordonul dupa gat (o data sau de doua ori, diferit la fiecare control) dar de data asta treaba era serioasa. Atat de mult se miscase mititelul incat si-a incolacit cu totul cordonul, facuse nod ca la fundita. Si mi-a zis vehement ca nu ma mai lasa sa nasc natural pentru ca la efort nodul se va strange iar bebe nu va mai primi oxigen. Pe moment am fost socata, nu imi venea sa cred. Fiecare control era de o incarcatura emotionala deosebita, multumeam mereu lui Dumnezeu ca la fiecare control aflam cat de bine e bebe, cat de bine se dezvolta si ii vedeam mutrita dulce. Dintr-o data sa aflam ceva negativ a fost un soc. Desi nu era ceva deosebit de grav, nimic din ce nu puteam controla. Insa ideea era ca pe moment am fost data peste cap. Ma pregatisem sapte luni pentru ceva iar acum, cand mai erau doar doua luni, trebuia sa schimb cu totul placa. Nu ma interesase mare lucru despre cezariana, acum trebuia sa citesc despre asta, sa ma informez despre toata procedura, despre riscuri, implicatii, complicatii, posibilitati. Am inceput sa caut si sa povestesc cu femei care au nascut cu cezariana.

Recunosc faptul ca am reactionat ciudat. Se intampla diferit de ceea ce "imi propusesem" si nu eram pregatita pentru asta. Am plans. Efectiv nu imi venea sa cred. Vedeam cezariana ca pe ceva rau, ca pe ceva in genul "solutia usoara". Voiam ca nasterea mea sa fie asa cum e ea de la natura, NATURALA. Sa simt ca nasc, chiar daca ma doare. Da, stiu, gandire nebuna :)))) Andrei m-a sustinut, stia ca sufar din cauza asta dar el era vehement. Sub nicio forma nu voia sa riscam. Eu am avut o perioada cu mai multe oscilatii pentru ca la urmatorul control, de exemplu, nodul nu s-a mai vazut. Cordonul are 20-30 cm si nu are cum sa se vada toata lungimea lui la ecografii. Asa ca ma gandeam ca totusi poate-poate. Medicul zicea ca putem risca doar pe semnatura mea. Era confuz, nu stia cu exactitate daca e real sau nu, zicea ca doar la cezariana vom putea stii cu adevarat daca a fost sau nu. Plus ca nu mai avusese asa cazuri, sa fie descoperit nodul la ecografii, eram o premiera. Mai avusese doua cazuri de nod real al cordonului ombilical insa ambele descoperite la cezarienele programate, ce noroc!

In cele din urma am decis asa: voi naste prin cezariana, insa nu programata. Medicul m-a asigurat ca e in siguranta bebe daca facem asa. Voiam cu tot dinadinsul sa vina bebe atunci cand se simte el pregatit sa vina, nu sa alegem noi cand sa il scoatem. El stia cel mai bine cand se satura de burtica si vrea sa ne cunoasca. Si faza cea mai interesanta a fost ca, desi simteam ca explodeaza burta, ca nu mai pot, bebe nu se grabea. La ultimul control, la 39 de saptamani, am decis de comun acord cu medicul (mai mult acordul lui decat al meu, eu tot aveam sperante) ca daca nu nasc pana la urmatorul control, facem programare la cezariana. Asta se intampla joi, duminica se facea termenul de 40 de saptamani iar medicul imi spunea ca nu prea se vad semne de nastere. Urmatorul control era programat marti. Nu am avut curaj sa deschid cu Andrei subiectul "programarii cezarienei" pana luni seara. Am tot sperat. Insa a doua zi urmand sa mergem la control, trebuia sa discutam. Si am decis, cu sufletul strans, ca vom programa cezariana in 25 octombrie, joi. Nu imi placea deloc ideea de a merge la spital sa nasc, pentru ca asa am hotarat. Voiam din suflet sa stiu ce inseamna travaliul, voiam sa stiu cum e sa ti se rupa apa, sa stiu cum se simte o contractie (dinaia de nastere, cele false le stiam). Si uite ca Dumnezeu a lucrat asa cum a stiut El cel mai bine, ca de obicei: luni noaptea am intrat in travaliu. Am aflat cum sunt contractiile, cum e sa ti se rupa apa, cum e sa il trezesc pe Andrei sa ii spun ca nasc, cum e sa mergi cu taxi-ul la 4 dimineata la spital.

Cezariana mea a fost una speciala, asa o consider eu. A fost un semn de la Dumnezeu, ne-a pazit El pe amandoi cum a stiut mai bine. Nodul din cordon a fost cat se poate de real, medicul mi-a spus dupa ce am nascut ca pot sa aduc multumiri lui Dumnezeu, ca daca nasteam natural, bebe murea... Si intreg procesul a fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost extrem de usor si de emotionant. Nu e asa cum credeam, ca doar deschide 3 straturi si hopa sus bebelusul. E mult mai mult decat atat. Nu am sa uit niciodata momentul in care am auzit plansul copilului meu, momentul in care mi l-au pus pe piept, cand Nicholas al meu imi cauta cu disperare gura cu gurita lui.

Durerile nu au fost asa cum ma asteptam. Mi-am revenit foarte repede, seara deja ma ridicam din pat si ma plimbam pana la baie, a doua zi ieseam pe coridor la plimbare. Nici vorba de ameteli sau voma. Uitasem ca la operatie avusesem anestezie totala, de acolo se trageau starile alea nasoale. De data asta nici sonda nu m-a deranjat, surprinzator. Totul a decurs foarte lin. Cred ca de fapt minunea din bratele mele imi dadea maximul de putere. Si fericirea mea, a lui Andrei, a tuturor celor dragi. Cicatricea s-a vindecat foarte repede, extrem de repede, durerile au disparut la fel de repede.

Asadar sunt una dintre mamicile care isi poarta cu cea mai mare mandrie liniuta de 12 cm, poarta pe care a venit pe lume copilul meu drag si iubit!