Momentele de după

Hristos a înviat!

Din punctul meu de vedere, cele mai grele momente de după sărbători sunt acelea în care iau sfârşit leneveala, vizitele, mâncatul şi băutul, distracţia şi toate activităţile pe care le mai desfăşurăm. Trec cele câteva zile de linişte şi relaxare (pentru cine are parte de aşa ceva) şi te întorci la lucru, facultate sau pe unde mai ai de mers. Mie îmi e întotdeauna greu să mă dezlipesc de zilele de leneveală de după sărbători şi să mă întorc la lucru. Cu facultatea nu e aşa greu, mai ales acum, că abia se mai face ceva. Însă lucrul... brrrr! Speram din suflet să am liber azi deşi aşa stabilisem, că mă întorc în ziua în care începe şcoala. Însă cum elevii au mai primit o zi (mărcar ei!) m-am gândit că primesc şi eu. Doar ce să fac cu ea dacă tot nu s-a dus la şcoală? Dar nu, încept tot de azi. Mai târziu ce-i drept, dar tot că încep se cheamă. Aşadar mi s-a amânat deliciul cu îngheţată mare şi bună cu dragii mei dragi; ne delectăm după ce ies eu. Sper să mai am dispoziţie :)

PS: Poate nu vă place oul meu :D

Sărbători luminate!

Încă nu îmi vine să cred că e Paştele, parcă ieri era Crăciunul. Există atât de mult urări care pot fi spuse cu ocazia asta însă mie în ultima vreme mi se pare că sunt oarecum clişeice. Oricât de multe ne-am ura, dacă nu merităm Domnul nu ne dă (decât atât cât putem duce).

Cu toate astea, eu doresc tuturor SĂRBĂTORI LUMINATE, bunătate, sănătate, credinţă, realizări cât mai multe şi iubire de toate felurile! A, şi un Iepuraş cât mai pe gustul vostru!

Din fericire, anul acesta simt spiritul sărbătorilor. Vinerea Mare este preferata mea, cu Prohodul Domnului, înconjurarea bisericii... Tot ce sper e să am o zi de Paşti liniştită, cu zâmbete şi stări de bine alături de cele mai importante persoane din viaţa mea!

Clubul dependentelor de pantofi

Nu am înfiinţat niciun astfel de club, mi-a venit ideea asta de titlu de la cartea cu acelaşi nume şi mi s-a părut oarecum potrivit pentru postarea asta. Cu papuci. Nu ştiu ce mi-a venit dar am căutat într-o zi pe net pantofi mai ieşiţi din comun. Ăştia au fost cei care mi-au atras atenţia în mod deosebit. Ce ziceţi, aţi purta aşa ceva?

Nr. 1 mi se par imposibil de purtat dar sunt aşa... cu iubire.
Nr. 2 sunt urâţei, sincer, dar tot ieşiţi din comun.
Nr. 3 sunt suuuuperbi (doar sunt portocalii).
Nr. 4 sunt mai mult decât superbi.


Nr. 5 şi nr.6 sunt asemănători, culoarea e frumoasă dar nu aş purta aşa ceva.
Nr. 7 sunt interesanţi pentru că, din câte am înţeles, toculeţele se pot lua jos, le schimbi în funcţie de îmbrăcăminte.
Nr. 8 sunt de pus în vitrină, niciodată de purtat. Dar niciodată!

Leapşa nr. 4

De data asta am inventat eu leapşa şi va fi pentru prima oară când o voi trimite mai departe. Aşadar, leapşa merge la Luciana şi la Lucylle (şi la oricine mai vrea, logic).

1. Ce maşină ai vrea să conduci (dacă nu o faci deja)?

Yamaha portocaliu :)) Touareg sau Audi A6. Realist vorbind, cred că VW Polo sau Ford KA.

2. Ce crezi că ai fost într-o viaţă anterioară?

Nu cred în aşa ceva dar când mă gândesc la asta îmi imaginez că am fost medic sau cântăreaţă.

3. Ce preferi: să vizitezi sau să primeşti vizite?

Sincer, să vizitez. Deşi depinde şi de persoana care mă vizitează.

4. Aur sau argint?

Auuuuur! Metalul zodiei mele, metalul preferat, zi-i cum vrei. Însă merge şi argintul din când în când.

5. Ce înseamnă pentru tine un fluture? Ce îţi inspiră?

Pfaa! O fiinţă ce combină cel mai bine gingăşia, delicateţea cu libertatea, veselia. Un fluture îmi dă întotdeauna o stare de bine.

6. Ai avut vreodată părul tuns scurt-scurt?
Da. Nu ştiu ce m-a apucat o dată, când eram mică, din părul lung a rămas doar un fel de oală. Brrr...

7. Care este povestea ta preferată şi de ce?

Frumoasa şi Bestia. Pentru că îmi plac poveştile de dragoste şi mi se pare extraordinar cum Belle a reuşit să o facă pe Bestie să lase răutatea şi duritatea la o parte şi să o schimbe prin iubire. Excelent!

8. Crezi în dragoste la prima vedere?

Da. Am (avut) dovezi. Că n-a durat asta e partea a doua.

9. Ţi-ai dori să fii pentru o zi de sex opus? Dacă da, ce ai face?

Da. Aş face pentru o fată tot ce mi-aş dori eu să facă un băiat pentru mine.

10. Ai spus vreodată "te iubesc" iar apoi ai regretat?

Nu. Nu îmi place să rostesc vorbe mari dacă nu le simt. Iar pentru mine "te iubesc" e o vorba mare, mare, mare...

11. Ai regretat vreodată că nu ai spus "te iubesc" deşi simţeai?

Da.

12. Ţi-ar plăcea să-ţi ştii viitorul?

Nuuuuuu.

Unde-s tinerii de altădată?...

Se întreba Luciana. Eu am vrut să îi las un comentariu la postarea asta interesantă dar am realizat că ar fi prea lung aşa că, cu acordul ei, am să scriu aici ceea ce voiam să spun. Şi pentru că acolo mă pricep cel mai bine, din experienţă, am să vorbesc despre tinerii mai tineri decât noi :) La 10-11 ani copiii sunt total diferiţi de cum eram noi la vârsta asta. E adevărat, am evoluat tot mai mult, au apărut alte interese, alte distracţii. Însă mie totul mi se pare oarecum exagerat. Fetele de vârsta asta visează toată ziua Iubire şi onoare, o telenovelă românească plină de scene fierbinţi şi tineri drogaţi, fără nicio treabă cu viaţa adevărată (adică nah, pentru ei viaţa adevărată tocmai asta e: droguri, cluburi, muncă zero, vopsea roz şi verde, etc). Aşa, deci fetiţele visează telenovele, Cătălin Botezatu (Next top model), Cool Girl, Bravo, Popcorn, Selena Gomez&Justin Biber, unghii colorate, buze date cu luciu (roz!) şi altele de acest gen. Pentru ele Barbie a expirat de mult. La băieţi nu ştiu cum merge dar probabil că nici pentru ei maşinuţele nu mai sunt o atracţie prea mare.

Din câte observ, cu stupoare, nu doar mentalitatea şi comportamentul s-a schimbat la noua generaţie. La 10-11 ani, fetele sunt foarte dezvoltate. Eu îmi aduc aminte că în clasa a IV-a majoritatea fetelor avea două cireşele pe post de sâni. Acum fetele de clasa a IV-a au nevoie de sutien serios. Plus că menstruaţia e deja instalată. Pe mine toate astea mă şochează, mi se pare că toate chestiile astea răpesc din copilăria copiilor.

Cu toate astea, nu prea avem ce comenta. Cu fiecare an ce trece intervin tot felul de schimbări ce ţin mai mult sau mai puţin de voinţa noastră. Însă un lucru mă scoate pe mine din sărite cu adevărat: faptul că bătrânii nu ratează nicio ocazie să critice tinerii, să se plângă de noi şi să ne judece. Dar chestia asta se compensează oarecum cu nemulţumirile noastre legate de ei. Aşa că...

De când şi până unde?

Viaţa a demonstrat de foarte multe ori zicala aceea cum că necazurile îi uneşte pe oameni şi îi face mai puternici. O fi oare adevărată chestia asta? Poate fi. Sau până la un punct. Cât trebuie să treacă până să se transforme verbul "a uni" în "a despărţi"? E posibil să ai lângă tine un om ani întregi, un deceniu-doi, să îl iubeşti, să fii lângă el, să îl înţelegi şi să te înţeleagă, să te completezi cu el, să lupţi cu el, să ai realizări împreună cu el... iar dintr-o dată să te trezeşti străin de el, să nu-l mai înţelegi, să nu te mai înţeleagă, să nu mai tolerezi tot ceea ce până atunci tolerai? E posibil să dispară sentimetele vechi, puternice şi să te lase să devii un om acru atunci când vine vorba despre ceea ce până nu demult se chema jumătatea ta? E posibil să ajungi în viaţă să-ţi pierzi puterea de înţelegere, capacitatea de ascultare şi acceptare? Nu mă refer la compromis, la umilinţă şi supunere. Ci la ÎNŢELEGERE, IUBIRE ŞI RAŢIUNE.

Nu avem de unde să ştim unde şi cum ajungem în viaţă. Ceva poate părea roz iar odată cu trecerea timpului să se şteargă într-atât până devine gri. Dar e păcat. Mi-e greu să accept, la cei 20 şi ceva de ani ai mei, că poţi să laşi să treacă pe lângă tine anii fără să continui să lupţi pentru a menţine ceva viu şi puternic. Mi-e greu să mă gândesc la poveşti fără happy end. Mi-e greu să cred că poţi ajunge să nu mai înţelegi persoanele din jurul tău. Nu vreau să ajung să trăiesc pe pielea mea aşa ceva, nu vreau ca viaţa să mă schimbe, să îmi răpească dorinţa de a lupta, de a dărui iubire, de a primi iubire, de a semăna iubire.