Wish list

Am o prietenă care pleacă în curând, pentru trei saptămâni, în Japonia, cu o prietenă de-a ei. Aşa, brusc şi dintr-o dată. Se iau şi pleacă, "de nebune" (nu e ceva serios ori ofensator, draga mea), iau avionul şi pleacă în Japonia. Adică, nu e ca şi cum ar pleca la Braşov, pleacă mai departe, mult mai departe. În fine, foarte departe.

Eu nu am atâta simţ al aventurii. Bine, eu nu sunt foarte de acord cu plecarea lor dar asta nu are nicio importanţă. Dar aşa, ideea în sine. Mi-ar plăcea uneori să fiu şi eu mai spontană. Sunt omul listelor, al calculelor, al graficelor, al motivelor pro şi contra... Mi-ar plăcea şi mie să mă trezesc într-o noapte şi să spun că am chef să merg până la Paris, atunci ori a doua zi. Pentru că aşa vreau eu, pentru că am chef să văd Parisul. Să caut cea mai ieftină cursă de ultim moment, să-mi iau câteva chestii, pe cineva drag, să strig "Iuhuuu" şi să pornesc la drum.

Unde-mi doresc să merg, mult mult de tot?

În Africa. E ceva vreme de când am un pitic pe creier care urlă "Africa! Africa! Africa!". Îmi doresc să merg în lumea aceea sălbatică, să văd dacă viaţa e chiar ca-n filme ori documentare, să văd un trib, colibe şi tot stilul lor de viaţă. Ador pruncii ăia negri şi scumpi, vreau să văd sute de astfel de copii, să le împart bomboane şi ei să mă înconjoare încântaţi. Să văd cum îşi confecţionează femeile brăţările şi lanţurile alea multe multe. 

Mi-ar fi frică, normal. Însă în visele mele, merg în Africa însoţită de cineva care a mai fost acolo, de un ghid care să mă apere de orice pericol. Plus că aş avea la mine mâncare bună, apă potabilă şi tot ce îmi mai trebuie pentru a supravieţui acolo. În vise totul e perfect şi ideal.

Al doilea loc în care visez să merg este India. Poate ăsta ar fi mai posibil, cine ştie? De ceva vreme sunt atrasă cu cultura indiană, de locurile acelea superbe. Îmi place locul, îmi place să ştiu cât mai multe tradiţii (chiar dacă unele mă şochează şi nu sunt de acord cu ele). Vreau să văd Taj Mahal-ul, vreau să port sari-uri roşii, galbene, portocalii şi aurii, să mă pictez pe mâini cu henna, să urmăresc dansurile tradiţionale, să... să... să... O grămadă de chestii. A, era să uit, să mănânc mult mango şi toate bunătăţile lor. Iaaai!

A, mai nou m-a apucat o chestie cu Scoţia, habar n-am de ce. Dar, comparativ cu Africa şi India, Scoţia e la o aruncătură de băţ! :))

PS: Revin cu veşti după ce mă întorc din excursiile mult visate!

Până explodăm

La propriu.
E ceva în aer, cu siguranţă.
Suntem pe cont propriu, facem doar ce vrem, ce ne face pe noi să ne simţim bine.
Dar ne suim în capul celor din jur pentru a scăpa de frustrările noastre.
Ne deranjează chestii din viaţa noastră dar ne mulţumim să facem reproşuri în stânga şi-n dreapta, în speranţă că le vom uita pe ale noastre.
Şi apoi ne pare rău dar uităm repede.
Vorbim mai mult decât trebuie şi nici nu prea gândim sau, cel puţin, cântărim ceea ce spunem.
Ignorăm chestii evidente crezând că aşa putem trece peste.
Cerem suport şi înţelegere fără a ne aminti că reciproca e valabilă.
Preocupaţi doar de persoana noastră, rănim persoanele care ne sunt cel mai aproape.

Mie începe să mi se aplece.
Şi mă întreb insistent "Până când?!"
Până explodăm, cu siguranţă!
La propriu!

D'ale lui Papi 7: Emoţii şi stres

Păpicu ăsta al meu mi-a dat în ultima vreme nişte emoţii de nedescris. De-a lungul timpului n-am avut probleme cu el (din fericire!), în afară de mici prostioare făcute de el. La veterinar l-am dus o singură dată, vara trecută parcă. Era cam puturos şi apatic dar nu avea nicio problemă medicală. A fost bine totuşi că l-am dus la veterianar, mi-a mai zis una alta, m-a asigurat că e sănătos, că arată bine şi că e bine îngrijit (fapt ce m-a făcut mândră).

Ei dar acum... Într-o dimineaţă mami a observat că ceva nu e în regulă cu el, tati zicea că n-are nimic, îi e somn, etc. Dar apoi a început să se agite ca un nebun în cuşcă, era când sus, când jos, parcă era turbat. În plus, îşi tot băga lăbuţa dreaptă în gură şi trăgea de ea. De obicei face asta când îi rămâne vreo grăunţă în dinţi sau în unghie dar se întâmplă foarte rar. Iar acum insista, dom'le! M-am apropiat de el să văd ce frast are şi m-a luat cu leşin. Avea sânge pe lăbuţă, lângă unghie. N-am înţeles nici până în ziua de azi ce a păţit, bietul de el. Nu ştiu ce ar fi putut face atâta vreme cât era în cuşcă. Iniţial nu ştiam ce să-i fac dar apoi mi-am amintit că am citit undeva că în astfel de cazuri se pune pudră medicinală pe rană. Sister a venit cu ideea să îl şi spălăm, să nu se infecteze. L-am luat în braţe şi mi s-a tolănit ca niciodată, a stat atâââât de cuminte la spălat şi pudrat de nu mi-a venit să cred. 

S-a calmat apoi şi a adormit. Şi nici n-a mai sângerat apoi. Însă câteva zile după acest episod a fost extrem de cuminte, de liniştit, de bleg... Nu mânca la fel ca de obicei, dormea mai toată ziua, nu mai făcea boacăne. Eram aproape hotărâtă să-l duc la veterinar pentru că nu mai suportam. Mi-era dor să fie Păpicul năzdrăvan, aşa m-a obişnuit, aşa să fie. Era clar că are ceva, nu putea fi aşa cuminte fără motiv. 

Dar încet-încet şi-a revenit şi acum e ca nou. Lăbuţa e bine şi ea, deci e Papi cel pe care îl ştiam. Doamne mulţam! E posibil să fi fost oarecum supărat sau deprimat pentru că nu mai are voie în balcon - locul lui preferat pe timp de vară - pentru că e în plin proces de renovare. Tre să înţeleagă şi el acuma.

Vă las cu câteva poze drăguţe cu Mister Papi!

"Ce, crezi că eu nu ştiu să mă uit fix în cameră?"

Deprimat sau ce?

Bleguţul...

"Mă laşi să dorm aşa crăcănat sau ce faci?"

Dacă ar fi să dau timpul înapoi

Sunt într-o stare de nostalgie ciudată zilele astea, combinată şi cu puţin din entuziasm, nerăbdare, bucurie, speranţă. Aşa că am să păstrez nota şi aici şi voi spune câte ceva despre ce aş face dacă ar fi să dau timpul înapoi. Nu ştiu dacă nu e vorba şi despre oareşce regrete dar nu în sensul dramatic. Schimbare de situaţii, pur şi simplu, o privire în trecut, cu mici modificări mentale.

În primul rând, dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş face şcoala de şoferi de cum am împlinit 18 ani. Nu înţeleg de ce am evitat lucrul ăsta de cinci ani (auăleeeeeu!). Măcar aş ştii o treabă, m-aş scăpa de "amănuntul" ăsta şi nu aş mai lălăi-o ani în şir. Acum mă ţin tare pe poziţii ca un munte şi nu am nicio tragere de inimă să fac şcoala de şoferi. Nu mă dau în vânt după maşini, nu mă atrage şofatul dar carnetul nu strică absolut deloc. Din contră. Dar mi-e groază, mi-e frică de examen şi la cât de zăpăcită mă ştiu şi atentă în alte sute de direcţii decât la cea care trebuie... Am momente în care sunt sigură că mă apuc de şcoală, fac socoteli, planuri, etc. şi apoi, brusc, mă schimb la 180 de grade şi iar o dau la întors. Poate m-oi gândi şi eu cândva serios la treaba asta.

De al doilea lucru nu sunt foarte sigură. E vorba despre facultate. Mi-am dorit cu toată puterea mea să fac Jurnalismul, ştiam că aia îmi place, aia vreau să fac şi aia o să fac. Nu regret şi îmi place în continuare. Dar nu ai cele mai bune oportunităţi după ce termini faculta asta. De fapt, nici nu prea ai, la cum merge treaba cu presa în zilele noastre. Am făcut ceva care mi-a plăcut, ceva care m-a făcut să mă simt împlinită dar acum mă văd cu diploma în mână (încă nu, că originala e la secretariat) şi cu... ce? O colaborare online ca vai de ea, care e gata luna asta oricum? Nu ştiu, poate că dacă aş da timpul înapoi m-aş gândi mai bine dacă să nu fac Dreptul. L-aş face şi acum dar parcă simt că e prea târziu. Plus că nici acolo nu sunt mari perspective. Nu mai bine rămâneam eu la ideea din clasa a 8-a, când visam la Medicină, la disecţii de broaşte, la chirurgie şi alte cele (chestie care mi-a trecut odată ce m-am văzut intrată la Chimie-Biologie)?

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, m-aş fi apucat de un sport acum câţiva ani. Tind să cred că sunt oarecum sedentară, ca o băbuţă. Singura mişcare pe care o fac e mersul pe jos printre staţii în Timişoara când pierd tramvaiele şi faptul că nu (prea) mai folosesc liftul în Arad. E şi asta ceva, nu?

Sunt sigură că aş mai schimba câte ceva dacă ar fi să dau timpul înapoi dar nu-mi vin acum sau nu vreau să le zic :P