luni, 30 noiembrie 2009


Astăzi, din curiozitate, am citit câte ceva despre Sfântul Andrei, al cărui nume îl port. În mare parte, ştiam despre tradiţiile din această zi. Ziua vrăjitoarelor, ziua când spiritele se întorc, fac rău, lupii hoinăresc, oamenii pun usturoi prin case, nu se mătură, nu se lucrează... :) Ciudate obiceiuri mai avem şi noi. Un obicei pe care îl ţin minte de când eram micuţă e acela cu visatul ursitului. În noaptea dinspre 29 spre 30 noiembrie fetele îşi visează viitorul soţ. Bine, mai este o parte complicată cu ieşitul la fântână, noaptea, cu lumânare şi rostirea unor vorbe pentru ca ursitul din vis să fie cel corect. Eu am renunţat de ceva timp la obiceiul acesta. Când eram mică eram o împătimită a acestuia, la fel ca şi cel de Bobotează (tot cu visatul soţului). Doar că, visând an de an (sau de două ori pe an) tot alt băiat, am renunţat. Câţi ursiţi are o fată? Dar băieţii de ce nu au o noapte a lor, în care să-şi pună ceva sub pernă şi să-şi viseze viitoarea soţie? Poate că ei ar visa-o pe cea corectă. Dar ce pot să spun? E bine totuşi că suntem un popor de visători, de optimişti şi, de câteva ori pe an, ne permitem să ne citim viitorul într-un vis. Măcar ne distrăm puţin pe tema aceasta, dacă nu cumva credem în ea. Până una alta eu mă bucur că port numele de Andreea -deşi mai sunt alte sute de fete cu numele acesta- şi primesc cu mare drag felicitări şi urări. Îmi place la nebunie ideea de "ziua mea" (indiferent dacă e de naştere sau onomastică, de cadouri, felicitări, pupături etc. etc. :)

joi, 26 noiembrie 2009

Toata lumea judecă!

Până acum ceva timp eram o persoană ca multe altele care judeca foarte uşor. Mă puteai auzi de multe ori reacţionând la anumite poveşti, întâmplări: "Waaaai, cum o putut face aşa ceva?!" sau "Da' cum să facă aşa ceva?!" sau fel de fel de alte asemenea vorbe. Şi ce uşor era! E atât de uşor să îţi exprimi părerea despre atât de multe lucruri. Dar oare ajungem vreodată să ne oprim câteva clipe înainte să deschidem gura şi să ne gândim puţin la cauze, la motive? Ne gândim vreodată ce anume a deternimat o persoană să facă un anumit lucru? "Cum o putut să-şi ierte iubita/ul după ce l-a/a înşelat/-o?!", "Cum a putut să nu o/îl ierte?!" şi alte multe întrebări care se pun. Foarte rar ne interesează motivele, ceea ce dorim noi să aflăm e faptul în sine, fără cauze, fără consecinţe. În ultimul timp îmi repugnă total acest comportament. Am judecat şi am fost judecată. Diferenţa dintre aceste două lucruri e că atunci când judecam nu eram afectată. Atunci când am ajuns să fiu judecată pentru faptele mele [de curând :) ] am realizat cât e de, nu dureros, ci frustrant. Îţi vine să urli, nu să spui, să urli la propriu: "punte-te două clipe în locul meu, gândeşte-te ce anume m-a determinat să acţionez în felu' ăsta şi vino apoi să discutăm şi să analizăm!". Nu spun că nu mai judec (hai să fim serioşi, cine nu are momente de "Doamneeee, ce-o făcut X! Da' cum o putut?!") dar atunci când simt că îmi vine să o fac, mă gândesc la vorbele ce-mi sunt aruncate atunci când fac ceva ce nu e pe placul celorlalţi...

vineri, 20 noiembrie 2009

Love story... fără happy end (fără nicio dedicaţie, e pură imaginaţie)

Se trezise binedispusă în dimineaţa aceea, simţea iubirea prin toţi porii. N-avusese prea mult noroc în dragoste dar acum simţea că iubirea înflorise din nou în sufletul ei. Zâmbetul a pus stăpânire pe chipul ei, fredona melodii vesele, ba chiar îşi cumpărase un buchet de flori pentru birou. Se gândea că totuşi ar fi frumos ca florile să fie de la el dar nu comenta, era fericită oricum. Nici măcar faptul că nu l-a văzut de cinci zile nu a pus niciun semn de întrebare în mintea ei de femeie îndrăgostită.
Ce păcat că nu a ştiut de la început! Dacă ştia totul, nu se mai trezea atât de fericită, nu mai cânta versuri vesele, de dragoste, nu mai punea flori în vaze. Nu îşi amintea exact cum a fost. S-a întâmplat totul prea repede pentru a realiza ce se întâmplă în jurul ei. Parcă îşi amintea, vag, cum că îl sunase să-i dea "bună dimineaţa", cu o voce caldă, iubitoare. Emana iubire, aştepta iubire. Dar el, iubitul ei, ţipa la ea şi îi spunea -pe un ton în care ea putea citi orice numai iubire nu, în ciuda stării ei de plutire- că între cei doi nu există nicio legătură şi o întreba indignat dacă a mai auzit de aventuri. Da, a auzit. Dar ceea ce era (sau a fost?) între ei nu semăna deloc cu o aventură. Din cunoştinţele ei, o aventură însemna o seară de distracţie, o ieşire, o noapte reuşită şi la revedere. Dar, din câte îşi amintea ea, ieşirile şi nopţile lor au depăşit acest stadiu....
Aşa deci... Se terminase. O aventură. Hmmm... Cuvântul aventură sugerează nepăsare, nicidecum ceea ce simţea ea. Aveai voie într-o aventură să te îndrăgosteşti, să speri, să crezi? Nu, nu aveai. Şi ea ce făcea? Plângea. Suferea. Ce naivă a fost! Puţin trebuia să stea să se gândească, să analizeze ce a fost între ei şi vedea totul, limpede. Dar nu, ea a fost orbită de dragoste. O dragoste care defapt lipsea, era doar o iluzie.
Nu. Nu putea să uite. Nu putea să îl scoată atât de repede din inimă. Continua să plângă. Suferea. Simţea că are sufletul făcut scrum, bucăţele mici, mici. Acum înţelegea ce înseamnă să îţi simţi sufletul sfâşâiat. De ce trebuia să îl smulgă din suflet dacă nu voia asta? Stătea în faţa oglinzii, răvăşită şi îşi amintea de el. Îşi privea ochii şi îşi amintea de privirea lui pătrunzătoare. Mincinoasă, adăuga ea acum. Îşi privea buzele şi îşi amintea sărutul lui plin de pasiune şi dăruire. Îşi privea umerii şi îşi amintea puterea lui, îmbrăţişarea cu care o învăluia. Închidea ochii şi îşi amintea cuvintele lui şi tot ceea ce a însemnat el. Ce fals a fost totul!
A plâns până a simţit că a eliberat totul din sufletul ei. Toată iubirea se transformase în lacrimi. Ha! Îşi amintea lecţia cu stările de agregare, transformarea din stare gazoasă în stare lichidă. Iubirea e un gaz? Se evaporă din senin sau se transformă într-un lichid rece, sărat: lacrimile. Nu, nu mai suporta. A privit din nou chipul din oglindă, chipul ei şi nu i-a plăcut ce a văzut. Nu merita. Aşa că a păşit cu hotărâre în dormitor, a luat o rochie roşie, lejeră, pantofi cu toc subţire, înalt, poşeta neagră, şi-a prins un coc neglijent, un strat de rimel, de ruj, două pufuri din parfumul preferat (nu cel care îi amintea de el) şi a ieşit afară, în noapte. Nu căuta aventură, nu căuta sex, să se răzbune pe el. Voia să fie liberă, să iasă din camera care îi amintea de suferinţa ei şi de falsa iubire de care a avut parte. Avea nevoie de o clipă cu ea, o clipă doar e ei. Voia să fie egoistă. O clipă...

luni, 16 noiembrie 2009

Sus, sus, tot mai sus zboară fluturaşul meu...


Vorbeam de curând cu Andra, fetiţă de 9 ani, care mă întreba ce aş alege să fiu (altceva decât om) dacă aş avea posibilitatea. Nu m-am gândit prea mult: aş vrea să pot să zbor, să fiu fluture (logic!). Mi-ar plăcea să fiu un fluturaş portocaliu, vesel şi sensibil, cu aripi mari, diafane. Să zbor deasupra tuturor, să mă ascund printre nori, să mă las mângâiată de aproape de razele soarelui. Să am sentimentul de libertate, să mă eliberez de tot! Singurul lucru negativ este timpul. Fluturaşul nu apucă să se bucure de frumuseţea lui, de zborul lui. Dar ce contează? Pentru câteva clipe ar merita să am aripi portocalii, să dansez în adierea vântului, fără nicio grijă. Sus, sus, tot mai sus zboară fluturaşul meu; sus, sus, tot mai sus fluturaşul meu!

duminică, 15 noiembrie 2009

M-am hotărât!

Eu nu mă pot schimba. Şi ce dacă sunt naivă? Şi ce dacă am prea multă încredere? Şi ce dacă sunt prea sensibilă? Eu nu mă pot preface că sunt tare când defapt nu sunt. Trăiesc totul la intensitate maximă, orice bucurie sau suferinţă. Precepe-mă cum vrei, eu sunt cum sunt.

vineri, 13 noiembrie 2009

Poezii, partea a II-a


De ce?
Radu Herjeu

De ce-ai venit,
De ce-ai plecat,
De ce-ai mai stat,
De ce-ai spus,
De ce-am crezut,
De ce-ai minţit,
De ce-am sperat,
De ce m-ai iubit,
De ce te-am iubit,
De ce am fost
Numai eu,
Numai tu,
Împreună?



Clipa noastră de sinceritate
Radu Herjeu

Stăteam de o parte şi de alta
A clipei,
Mi-ai întins mâna
Şi mi-ai şoptit
"Te iubesc!"
Şi clipa a zburat...

Păcat!
Era clipa noastră de sinceritate.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Melodia de suflet din săptămâna aceasta

Atomic kitten-Eternal flame (versuri superbe)

Ai mei viitori copii

Cred că odraslele mele vor urî meseria pe care am avut-o în anul I, II şi probabil III de facultate. Partea cu satisfacţiile o vor înţelege totuşi mai târziu, sper. Dar până una alta, îşi vor urî mama pentru că nu va mai avea răbdare cu ei. Sau poate am să-mi revin până atunci :)) Eu iubesc copiii şi visez să mă dedic din suflet creşterii viitorilor mei copilaşi. Ironia cea mai mare ar fi dacă voi avea un loc de muncă atât de solicitant încât să fiu nevoită să angajez si eu pe cineva care să-mi "ţină locul". Asta ironic. Logic: să-mi ajute copiii la teme şi să le ţină de urât până îmi fac eu apariţia acasă. Doamne fereşte!...

marți, 10 noiembrie 2009

Cică timpul...

Am citi ieri o ghicitoare (într-o revistă pentru copii!) care mi s-a părut de o falsitate pură: Ce trece şi nu se vede? TIMPUL. Trecerea timpului se vede peste tot în lumea asta. Începând de la diferenţa dintre zi şi noapte: lumină şi soare, respectiv întuneric, stele, lună. Dispariţia unora şi apariţia celorlalte nu sunt oare dovezi ale trecerii timpului? Anotimpurile. Dacă nu s-ar observa trecerea timpului atunci ar mai înflori primăvara pomii, ar mai cădea frunzele toamna sau ar îngheţa natura iarna? Să ne uităm puţin la noi, oamenii. Ce dovadă mai bună a trecerii timpului ne trebuie decât ridurile, părul cărunt, slăbirea vederii şi a minţii? Prin urmare, timpul trece. Vizibil. Şi dacă ţi se pare că nu se vede că trece timpul, îţi iei un ceas şi tot observi :)

luni, 9 noiembrie 2009

Nu mai am răbdare...

...să merg la cursuri, să merg la lucru (nici măcar în zilele în care ajung doar 2 ore jumate), să citesc, să mă uit la televizor, să fac curăţenie, să ascult problemele celor din jur, să vorbesc cu ai mei (prea multe întrebări), să îmi exprim sentimentele, să [mă] plâng... Nu ştiu care o fii cauza dar ştiu că nu mai am răbdare aproape de nimic!

duminică, 8 noiembrie 2009

Nu ştiam că îmi plac poeziile...

Nu ţi-au plâns?
Radu Herjeu

Nu ţi-au plâns
Niciodată picioarele
Călcând pe frunze?

Nu ţi-au plâns
Niciodată ochii
Privind ploaia?

Nu ţi-a plâns
Niciodată mâna
Rupând un trandafir?

Nu ţi-a plâns
Niciodată sufletul
Strivind o clipă?



S-ar fi
Radu Herjeu

S-ar fi scurs o lacrimă
Pe obrazul zeiţei copacilor,
Ceasul frunzelor ar fi luat-o razna,
S-ar fi ascuns în spatele ierbii
Soarele, în fuga sa de asfinţit,
S-ar fi uscat pământul
În încercarea de a naşte munţi,
S-ar fi întristat paznicii luminii,
Te-aş fi urât, plângând...

Când tu n-ai fost...



Am rămas dator
Radu Herjeu

Am rămas dator cuiva
Cu un sentiment.
Ştiu că trebuia să fie puternic,
În stare să lege cerul de pământ,
Să scoată diamantul din gemă,
Să spargă aerul
Prin care ne priveam,
Incapabili să ne atingem mâinile.
Ştiu că am rămas dator
Cu un sentiment,
Dar nu mai ştiu cui.

miercuri, 4 noiembrie 2009

No hai că asta-i bună! Ce am auzit astăzi m-a depăşit cu totul. De la gramatică, de la conjuncţii coordonatoare şi subordonatoare am ajuns la relaţia dintre bărbat şi femeie. Şi mi s-a spus că, prin reguli, femeia e subordonată bărbatului. Pe scurt, că femeia este strict dependentă de bărbat. La care a urmat comentariul meu, acela că şi bărbatul e dependent de femeie. "Nu", a venit răspunsul. "Ba da", a urmat gândul meu. O primi femeia numele bărbatului după căsătorie, o zice preotul că femeia trebuie să-şi asculte bărbatul şi să facă ce spune el etc etc. Dar hai să fim serioşi! Până la urmă bărbatul, cât de bărbat ar fi el (prin asta înţelegând putere, orgoliu, mândrie, tărie), tot om e. Un om cu sentimente, deci capabil să iubească. Şi da, eu cred că un bărbat poate să iubească. Uneori mai mult decât o femeie. Poate să lupte pentru o femeie, poate să o dorească (nu neaparat sexual), să fie orbit de ea. Şi poate fi incapabil să o uite (nu se ştie pentru cât timp pentru că neprevăzutul îşi face cuminte meseria). Dar poate fi dependent sentimental de o femeie pe care o iubeşte. Un bărbat care are lângă el siguranţă, iubire, sprijin e mai fericit decât unul care zboară din floare în floare şi se vrea liber. Mai liber e cel implicat într-o relaţie decât cel ce "zboară". Mă rog, e părerea mea. Depinde foarte mult şi de cât şi cum luptă. Şi pentru cine luptă. Şi aşa, ca o concluzie... omul e dependent de om, indiferent de sex!

luni, 2 noiembrie 2009

Domnişoara psiholog mi-a explicat că emisfera dreaptă a creierului reprezintă sentimentele şi este mai dezvoltată la femei. Iar emisfera stângă, cea a logicii, este mai dezvoltată la bărbaţi. Întâmplător sau nu, mă doare partea dreaptă a capului. Şi cum explic asta? Mă dor sentimentele din creier? Ciudat lucru... ce pot să spun?