Se trezise binedispusă în dimineaţa aceea, simţea iubirea prin toţi porii. N-avusese prea mult noroc în dragoste dar acum simţea că iubirea înflorise din nou în sufletul ei. Zâmbetul a pus stăpânire pe chipul ei, fredona melodii vesele, ba chiar îşi cumpărase un buchet de flori pentru birou. Se gândea că totuşi ar fi frumos ca florile să fie de la el dar nu comenta, era fericită oricum. Nici măcar faptul că nu l-a văzut de cinci zile nu a pus niciun semn de întrebare în mintea ei de femeie îndrăgostită.
Ce păcat că nu a ştiut de la început! Dacă ştia totul, nu se mai trezea atât de fericită, nu mai cânta versuri vesele, de dragoste, nu mai punea flori în vaze. Nu îşi amintea exact cum a fost. S-a întâmplat totul prea repede pentru a realiza ce se întâmplă în jurul ei. Parcă îşi amintea, vag, cum că îl sunase să-i dea "bună dimineaţa", cu o voce caldă, iubitoare. Emana iubire, aştepta iubire. Dar el, iubitul ei, ţipa la ea şi îi spunea -pe un ton în care ea putea citi orice numai iubire nu, în ciuda stării ei de plutire- că între cei doi nu există nicio legătură şi o întreba indignat dacă a mai auzit de aventuri. Da, a auzit. Dar ceea ce era (sau a fost?) între ei nu semăna deloc cu o aventură. Din cunoştinţele ei, o aventură însemna o seară de distracţie, o ieşire, o noapte reuşită şi la revedere. Dar, din câte îşi amintea ea, ieşirile şi nopţile lor au depăşit acest stadiu....
Aşa deci... Se terminase. O aventură. Hmmm... Cuvântul aventură sugerează nepăsare, nicidecum ceea ce simţea ea. Aveai voie într-o aventură să te îndrăgosteşti, să speri, să crezi? Nu, nu aveai. Şi ea ce făcea? Plângea. Suferea. Ce naivă a fost! Puţin trebuia să stea să se gândească, să analizeze ce a fost între ei şi vedea totul, limpede. Dar nu, ea a fost orbită de dragoste. O dragoste care defapt lipsea, era doar o iluzie.
Nu. Nu putea să uite. Nu putea să îl scoată atât de repede din inimă. Continua să plângă. Suferea. Simţea că are sufletul făcut scrum, bucăţele mici, mici. Acum înţelegea ce înseamnă să îţi simţi sufletul sfâşâiat. De ce trebuia să îl smulgă din suflet dacă nu voia asta? Stătea în faţa oglinzii, răvăşită şi îşi amintea de el. Îşi privea ochii şi îşi amintea de privirea lui pătrunzătoare. Mincinoasă, adăuga ea acum. Îşi privea buzele şi îşi amintea sărutul lui plin de pasiune şi dăruire. Îşi privea umerii şi îşi amintea puterea lui, îmbrăţişarea cu care o învăluia. Închidea ochii şi îşi amintea cuvintele lui şi tot ceea ce a însemnat el. Ce fals a fost totul!
A plâns până a simţit că a eliberat totul din sufletul ei. Toată iubirea se transformase în lacrimi. Ha! Îşi amintea lecţia cu stările de agregare, transformarea din stare gazoasă în stare lichidă. Iubirea e un gaz? Se evaporă din senin sau se transformă într-un lichid rece, sărat: lacrimile. Nu, nu mai suporta. A privit din nou chipul din oglindă, chipul ei şi nu i-a plăcut ce a văzut. Nu merita. Aşa că a păşit cu hotărâre în dormitor, a luat o rochie roşie, lejeră, pantofi cu toc subţire, înalt, poşeta neagră, şi-a prins un coc neglijent, un strat de rimel, de ruj, două pufuri din parfumul preferat (nu cel care îi amintea de el) şi a ieşit afară, în noapte. Nu căuta aventură, nu căuta sex, să se răzbune pe el. Voia să fie liberă, să iasă din camera care îi amintea de suferinţa ei şi de falsa iubire de care a avut parte. Avea nevoie de o clipă cu ea, o clipă doar e ei. Voia să fie egoistă. O clipă...
