Toata lumea judecă!

Până acum ceva timp eram o persoană ca multe altele care judeca foarte uşor. Mă puteai auzi de multe ori reacţionând la anumite poveşti, întâmplări: "Waaaai, cum o putut face aşa ceva?!" sau "Da' cum să facă aşa ceva?!" sau fel de fel de alte asemenea vorbe. Şi ce uşor era! E atât de uşor să îţi exprimi părerea despre atât de multe lucruri. Dar oare ajungem vreodată să ne oprim câteva clipe înainte să deschidem gura şi să ne gândim puţin la cauze, la motive? Ne gândim vreodată ce anume a deternimat o persoană să facă un anumit lucru? "Cum o putut să-şi ierte iubita/ul după ce l-a/a înşelat/-o?!", "Cum a putut să nu o/îl ierte?!" şi alte multe întrebări care se pun. Foarte rar ne interesează motivele, ceea ce dorim noi să aflăm e faptul în sine, fără cauze, fără consecinţe. În ultimul timp îmi repugnă total acest comportament. Am judecat şi am fost judecată. Diferenţa dintre aceste două lucruri e că atunci când judecam nu eram afectată. Atunci când am ajuns să fiu judecată pentru faptele mele [de curând :) ] am realizat cât e de, nu dureros, ci frustrant. Îţi vine să urli, nu să spui, să urli la propriu: "punte-te două clipe în locul meu, gândeşte-te ce anume m-a determinat să acţionez în felu' ăsta şi vino apoi să discutăm şi să analizăm!". Nu spun că nu mai judec (hai să fim serioşi, cine nu are momente de "Doamneeee, ce-o făcut X! Da' cum o putut?!") dar atunci când simt că îmi vine să o fac, mă gândesc la vorbele ce-mi sunt aruncate atunci când fac ceva ce nu e pe placul celorlalţi...