Viaţa ca o casă

Am revăzut filmul acesta aseară, pe ProCinema. Mi-a plăcut şi prima oară când l-am văzut, mi-a plăcut şi acum. E un film ce te ţine lipit de ecran, să vezi până unde ajunge, un film de dragoste şi de familie foarte emoţionant. Cine l-a văzut ştie despre ce vorbesc, cine nu l-a văzut... îl recomand. O chestie ce m-a uimit pe mine de data asta a fost faptul că domnişorul Sam (frumuşelul Hayden Christensen) a plâns de şapte ori în film -am numărat eu :)) De câte ori am plâns eu rămâne secret deşi vă garantez că a fost de mai puţine ori decât a plâns el.

O altă chestie ce mi-a plăcut mult a fost o afirmaţie a lui George (Kevin Kline), afirmaţie ce se leagă oarecum de postarea mea anterioară: "Pot să-ţi spun că te iubesc până nu mai pot dar asta nu face decât să ne amintească de faptul că dragostea nu e totul". Superb!

Ce e amorul?...

...E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

Aşa zice Mihai Eminescu într-o poezie. Mie mi se pare subiectiv, amorul nu înseamnă întotdeauna durere, lacrimi, suspine şi alte chestii deprimante. Iubirea e cea care îţi împlântă de cele mai multe ori zâmbetul pe buze, iubirea e siguranţă, înţelegere, susţinere, încredere, tandreţe, pasiune... Mă rog, n-am să alcătuiesc acum o definiţie pentru iubire, fiecare percepe acest sentiment în felul lui. Dacă ar fi să o întreb acum pe o prietenă de-a mea, mi-ar răspunde exact ca şi Eminescu -poate mai rău. Ea tocmai s-a despărţit de iubitul ei, o mare iubire destrămându-se extrem de dureros şi nedrept. Din punctul ei de vedere, că din a lui... Mă rog. Ideea e că pe prietena mea nimic nu o scoate din starea de deprimare în care a intrat de câteva zile. Ea susţine că nu mai are pentru ce trăi, că e prea greu şi nedrept. Adevărul e că m-a şi speriat puţin. A doua parte o susţin în totalitate însă prima o resping total. Cum adică? Nimeni nu merită viaţa ta mai mult decât tine. Nici măcar o persoană pe care o iubeşti enorm şi alături de care ai fost mulţi ani. Eu sunt de părere că oricât de mare ţi-ar fi necazul şi durerea, POŢI trece peste, MUSAI. Pe undeva, o înţeleg, ştiu ce înseamnă să suferi din cauza unei despărţiri, să nu fie bine şi să vrei să fie bine, să nu ştii ce vrei, să îţi dezlipeşti sufletul de cineva la care ai ţinut sau încă ţii. Apropo, foarte aproape de situaţia asta am găsit câteva cuvinte foarte adevărate în cartea pe care o citesc acum: "Nimic nu e mai dureros decât să fii îndrăgostită nebuneşte de cineva care nu te mai iubeşte la fel de nebuneşte". Hmmm, adevărat, nu-i aşa?

Ceea ce vreau eu să subliniez aici e că dragostea nu e chiar totul în lumea asta. Adică nu poţi sta lângă o persoană doar pentru că te iubeşte enorm şi tu îi faci pe plac sau invers, tu o adori iar ea se complace. Iubirea trebuie să fie reciprocă şi, cel mai important, sinceră, fără dramatisme. Când e aşa, deja e clar că ceva s-a dereglat. Irevocabil sau poate nu, cu puţină voinţă şi noroc, de ce nu? Şi mai ales, iubirii nu trebuie să-i oferi niciodată un sacrificiu atât de mare şi valoros ca persoana ta!

Tot mai rău... dar până unde?!

În mod normal nu obişnuiesc să scriu aici despre astfel de întâmplări. Deşi mă pregătesc să devin jurnalist, nu vreau să încurc lucrurile. Acesta este un blog personal, nu o gazetă. Însă de data asta nu mă pot abţine şi am să vorbesc despre asta. Despre tragedia de la Maternitatea din Giuleşti. Nu am să mă pun să numesc oamenii sau instituţiile pe care le consider eu vinovate, nici nu ştiu prea bine acest lucru. Dar e inuman ce s-a întâmplat acolo. Ştiu că această întrebare s-a tot pus însă eu nu-mi pot scoate interogaţia asta din cap: de ce nu era nimeni acolo? De ce?! DE CE? E inuman ce a fost acolo.

Nu vreau să vorbesc aici despre sisteme de rahat, despre medici slab pregătiţi sau de guverne incapabile şi nepricepute. Am să vorbesc despre durerea ce s-a produs acolo, de suferinţa acelor suflete "proaspete", care nici măcar nu înţelegeau ce se întâmplă. Vă daţi seama ce ar fi gândit dacă ar fi putut? Am stat nouă luni acolo, în locul ăla strâmt, călduţ, bine hrănit, alintat. Am aşteptat nouă luni acolo să vin aici şi să simt atât de multă durere fizică? Şi părinţii? Mamele care au purtat sufletele acelea nouă luni în pântece -şi sunt sigură că nu e extraordinar de comod!- pentru... pentru ce? Să audă că pruncul ei e carbonizat, nici măcar să nu-l vadă?

Pe lângă toate problemele pe care le implică întâmplarea de la Giuleşti, pe mine mă macină un gând. Unde să mai naşti? Cum să mai naşti? Nu e suficientă durerea din timpul naşterii, mai trebuie să suporţi şi durerea sufletească de după? Ştiu că nu e peste tot aşa, că sunt clinici private şi alte cele. Însă tot ceea ce se întâmplă în ţara noastră de la o vreme te face să nu mai ai încredere în nimeni şi nimic, indiferent de condiţii. Rămâi gravidă şi avortezi spontan din cauza nu ştiu cărui instrument nesterilizat. Duci sarcina la capăt şi moare copilul pentru că doctorul nu îl apucă de cap cum trebuie. Sau asistenta îl uită în incubator şi copilul arde. Sau ia foc tot spitalul. (Mai nou, copilul moare şi la botez, înecat în mod involuntar de preot) Unde e siguranţa? Unde e bucuria de a da naştere unui copil? Afli că eşti însărcinată şi nu te mai bucuri ci începi să-ţi faci griji pentru ce va urma. Şi ne mai mirăm că unele femei nasc acasă...

Ai simţit vreodată...?

Ai simţit vreodată că lumea parcă se opreşte în loc, şi asta doar în sufletul tău? Că în acel moment toate sentimentele pe care le-ai acumulat, nu mai încap şi sufletul îţi explodează? Ai simţit vreodată că trecutul, pe care îl considerai trecut, nu mai e trecut? Ai simţit vreodată că prezentul dispare atât de repede încât nu mai e prezent, ci devine trecut? Sau că prezentul e atât de departe de tine încât devine viitor? Ai simţit vreodată că iubirea e atât de mare încât nu mai încape în suflet, atât de intensă încât îţi apasă sufletul? Ai simţit vreodată că tristeţea se instalează comod în sufletul tău, luând cu neruşinare locul fericirii, alungând-o? Ai simţit vreodată că amintirile se şterg încet-încet, creierul uitându-le dar sufletul păstrându-le pe vecie? Ai simţit vreodată că un prieten vechi revine în viaţa ta, făcându-ţi zile fericite iar un altul, prezent, se întepărtează? Ai simţit vreodată că ploaia te face fericit şi soarele te întristează? Ai simţit vreodată că îţi vine să râzi atunci când plângi, că îţi vine să plângi atunci când râzi? Ai simţit vreodată că vrei să taci când alţii te pun să vorbeşti, că vrei să vorbeşti când alţii te pun să taci? Ai simţit vreodată că vrei şi că nu poţi, că poţi şi că nu vrei?

Dar tu ai simţit vreodată?

Eu da.

Postare pentru două sexe

- Din seria Viena+Munchen -

• pentru fete
  

Nu pot spune câte magazine şi super-magazine am văzut pe acolo. Adevărul e că excursia a fost făcută în aşa fel încât să nu zăbovim prea mult prin magazine, aşa că nu am intrat în tot ce mi-a sărit în ochi (adică aproape tot ce vedeam). Din Viena ţin minte un magazin, Swarovsky. O minunăţie! Presată de timp, am ratat o brăţară de vis, la doar 15 euro. Şi acuma îmi pare rău pentru ea. În Munchen însă m-a şocat un bulevard întreg. IMENS! Luis Vuitton, Dolce&Gabanna, Bvlgari, Gucci, Chanel, Ralph Lauren, Tiffany, Hugo Boss, Vertu, Escada, Armani, Cartier, Jimmy Choo... Ţi se învârtea gâtul, nu mai ştiai unde să te uiţi. A! Mi-am mai amintit şi de un super-magazin din Viena, de rochii de mireasă şi de ocazii, fabuloase şi la preţuri avantajoase. Mă refer la preţuri începând de la 199 euro iar cea mai scumpă era 2000 euro. Cel puţin aşa scria pe afişul din vitrină, or fi fost şi mai scumpe înăuntru, doar n-or face reclamă la cele mai scumpe, să alunge clienţii. Dar ideea e că păreau foarte frumoase şi modelele şi preţurile.

• pentru băieţi

Încă de când am ajuns în Viena mi-am dat seama că nu există stradă pe care să nu fie parcate cel puţin două scutere/motoare. Niciunde n-am mai văzut atâtea. Ceea ce nu ştiam eu în prima zi a excursiei era că voi merge la Munchen, la Showroom BMW şi Muzeul BMW. Mă gândeam că va fi interesant ce voi vedea acolo dar n-am crezut că va fi ATÂT de interesant. În primul a fost totul modern, ultimele răcneturi, ne-au lăsat să ne pozăm în maşini, pe motoare, să le inspectăm de aprope. Era o atmosferă superbă, muzică rock pe fundal, o mulţime de oameni, lumini, aranjamente. În al doilea însă, a intervenit tradiţia. Maşini din cele mai vechi timpuri, o istorie întreagă. Un muzeu imens, mă dureau picioarele îngrozitor când am terminat turul. Am făcut o grămadă de poze însă n-am cum să pun nici un sfert din ele aici. Cine vrea musai să vadă, să îmi ceară liniştit (sau liniştită, chiar dacă am zis că aici e partea pentru băieţi). Pentru iubitorii de maşini sau scutere/motoare, recomand din toată inima acele două locuri pentru că într-adevăr sunt locuri care merită să fie văzute. Aşa că, dacă sunteţi pasioanţi şi aveţi posibilitatea să mergeţi, nu staţi pe gânduri! Şi ţineţi cont că vă spune asta o fată! ;)

Înapoi la şi de la Viena (+ Munchen)

Au trecut deja trei zile de când m-am întors însă doar acum am găsit momentul potrivit să vin cu impresii. Viena am văzut-o acum doi ani şi aş mai putea-o vedea încă de zece (sau mai multe) ori. Însă atunci n-am vizitat prea multe. Acum, toată excursia a fost... minunată! Extrem de obositoare, în condiţiile în care am umblat de dimineaţa până seara, dar superbă. Am vizitat trei muzee: muzeul vaselor, muzeul prinţesei Sisi şi muzeul de ştiinţe naturale. Nu ştiu să spun care mi-a plăcut cel mai mult. A fost minunat, interesant şi captivant tot ce am văzut acolo. Însă ce mi-a plăcut mie cel mai mult în Viena a fost (şi cel mai important motiv pentru care am fost acolo) Schmetterling Haus (Casa Fluturilor). Acum doi ani nu am apucat să intru decât în magazin însă anul acesta am făcut-o. Pffff! O grădină botanică nu prea mare, fluturi ce zboară pe lângă tine sau pe tine, o minunăţie! Acolo m-am simţit ca acasă! De acolo am luat şi suveniruri, pentru mine o brăţară superbă cu... fluturi, logic. Defapt tot ce era acolo era cu fluturi.

La Munchen am văzut centrul, biserici, muzeul BMW, stadionul vechi şi Alianz Arena Munchen Stadion (cel nou). Chiar dacă par mai mult locaţii pentru băieţi, mi-a plăcut mult de tot la BMW, mai ales că ne-au lăsat să ne pozăm în unele maşini şi motoare. Chiar şi stadioanele m-au impresionat. Am urcat şi în turnul unei biserici, la 50 m înălţime. Nu ştiu, sincer, ce am avut în cap când m-am avântat la aşa ceva însă, chiar dacă mi-a fost super teamă, mi-a plăcut. Poza nr. 4 e făcută de acolo, de sus.

Nu ştiu să spun exact ce mi-a plăcut cel mai mult, e prea greu. Ştiu sigur că sunt lumi total diferite de lumea noastră, sunt ţări civilizate, ce au multe de arătat, iar oamenii sunt amabili şi deştepţi. Nu exista om care să nu ştie engleza. Nu se uita lumea după tine pe stradă, nu te fluierau bărbaţii. Au mâncare delicioasă, servire excelentă, cazare frumoasă şi rezonabilă. Apropo, dacă doriţi vreodată să mergeţi în Austria, şi nu aveţi cazare, îl recomand pe "Moşul". Am stat la el şi acum şi data trecută. Are o vilă drăguţă în Poysdorf, la câţiva km de Viena. Nu e deloc scump, poţi să faci rezervarea din timp, primeşti micul dejun, reducere dacă revii, vin (producţie proprie). Chiar merită!