Inteligenţă forţată

Am văzut aseară un documentar pe WILD, cu maimuţici. De când mă ştiu ador animalele astea, în special cimpanzeii. Îmi doream să am una, să o ţin ca pe un căţel, să o cresc şi să o iubesc. Am şi câteva experienţe cu maimuţicile, alea de la mare care se plimbă pe plajă să faci poze cu ele, nu mai ştiu ce specie sunt. Una mi-a furat biscuitele cu neruşinare iar alta m-a muşcat :))

Dar să mă întorc la documentar. A avut o parte excelentă şi o parte extrem de tristă şi nedreaptă. Doi cimpanzei extrem de dulci, ca doi copii, fetiţă şi băieţel, erau crescuţi la un centru. Se jucau ca doi copilaşi, aveau până şi role şi bicicletă. Partea urâtă a venit când a început să explice ceea ce voiau de fapt să facă cu bietele animale. Pentru că omul nu mai ştie ce să inventeze, cu ce să îşi mai ocupe timpul, au decis să chinuie maimuţicile. Încercau cu insistenţă să înveţe cimpanzeii să recunoască şi să reţină diferite imagini. Pe scurt, făceau un fel de terapie comportamentală. Păi bine măi, înţeleg că animalele astea sunt inteligente, mai inteligente decât altele. Dar până la a le chinui în felu' ăsta e cale lungă. Fetiţa-cimpanzeu coopera mai bine, îi plăcea bietei maimuţici să i se arate o banană iar ea să o arate la rândul ei pe calculator. Însă masculul... refuza pur şi simplu sau, mai bine, nu făcea corect. Bravo lui! Doar că îngrijitoarele alea insistau. Mi se rupea inima când le vedeau cum primeau recompensă, cum se uitau lung spre bolul cu fructe. Plus că era şi pedepsit, îl trânteau într-o cuşcă unde îl ţineau până "îi părea rău şi îşi cerea scuze".

Uitându-mă la documentar mi-am dat seama că nu diferă prea mult ceea ce făceau acolo cu ceea ce face sora mea cu copiii autişti. Boala asta e tot mai comună în ultima vreme, o mulţime de copii ar avea nevoie de tratament, de terapia ABA. Iar ei chinuie animalele şi au aşteptări de la ele ca de la oameni. Sora mea chiar spunea că parcă s-ar uita la nişte copii cu handicap.

Trist. Foarte trist!

La mulţi ani, Păpicu!

Astăzi e ziua Păpicului, are un anişor. De fapt nu ştiu cu exactitate când s-a născut năzdrăvanul ăsta dar eu i-am inventat ziua de naştere. Pentru că l-am primit în 25 iulie iar atunci avea patru luni, am decis că în ziua aia avea fix patru luni, deci peste opt luni va împlini un an. Adică azi.

Dragul de el, a fost răsfăţat azi şi nu înţelegea de ce. A primit şi un "tort" din salată verde, morcovi, castraveţi şi grăunţele, după cum vedeţi în poză. I-am făcut şi chestia aia ce se face copiilor de un an, cu diverse obiecte puse pe o tavă. Ei bine, Papi a primit mâncare în loc de obiecte. Şi, aşa cum toată lumea se aştepta, dintre morcov, castravete şi grăunţe a ales grăunţele. E un pretenţios, un modern, nu s-a complicat cu legumele ci a dat-o rapid pe mâncare specială.

Sper ca animăluţu' ăsta să fie sănătos, să nu am probleme cu el, să fie cuminte (hmmm!) şi să ne bucurăm cât mai mult de nebuniile lui!

La mulţi ani, Papillon!

Surpriză, surpriză!

Mie îmi plac surprizele. Să le primesc ori să le ofer. Astăzi am oferit una buuuună! M-am agitat mult pentru că îmi doream din suflet să iasă. Dumnezeu a rânduit atât de bine lucrurile încât s-au potrivit toate, toate la fix. Asta da satisfacţie!

Voiam de mult să merg la Timi, într-o vizită surpriză (plus alt motiv, legat de alte chestii) însă nicicum nu ni s-a sincronizat programul. Ba eu eram la redacţie/facultă/lucru şi el liber, ba invers. Săptămâna asta am trei zile libere de la lucru (ieeeeee!) şi am zis că gata!, joi merg. Însă m-am dezumflat când nu s-a putut nici aşa. Dar nu m-am lăsat. Miercuri am avut liber de la orice altă activitate, s-a rezolvat şi pe partea cealaltă (mulţumesc mult de tot pentru complicitate, B.). Şi am apărut în Timi, la cămin, în faţa uşi. "Te caută cineva". Din cauza şocului n-a avut reacţia pe care credeam că o va avea. Mă avertizase că nu îi plac surprizele însă nu m-am lăsat :>

După ce a trecut şocul, totul a mers ca pe roate. A mâncat toată lumea din salamul meu de biscuiţi, fapt ce m-a bucurat. Apoi am fost la Universitate, cu emoţii, şi mi-am rezolvat şi acolo treburile. A trecut repede timpul. După prânzul delicios, am mai stat puţin şi a trebuit să plec. Nu pomenesc nimic despre trenul fără locuri (decât după vreo 15 minute), extrem de cald şi jegos.

Am avut o zi bună. Am făcut o surpriză plăcută. Ne-am bucurat împreună de ea aşa cum trebuia!

Aştept fluturii

Azi noapte am visat că am văzut primul fluture în primăvara asta. Era aşezat pe o frunză sau ceva de genul ăsta. Avea o culoare ciudată, un fel de crem-maroniu. E clar că îmi prieşte începutul de primăvară, căldurica plăcută, vânticelul slab şi numărul redus al hainelor. Însă îmi doresc să văd primul fluture, să simt 100% că a dispărut iarna cu totul din peisaj. Ţin minte că toamna trecută încercam să reţin când vedeam câte un fluture crezând că e ultimul pe acel an. Însă până târziu în octombrie tot am văzut pe ei. N-am reţinut data exactă dar m-am bucurat că mai erau prin preajmă deşi vremea rea ameninţa să apară.

Mi-e dor de fluturi, mi-e dor de zborul lor liber şi jucăuş, lipsit de griji. Mi-e dor să merg la lucru pe jos iar câte un fluture micuţ să mă însoţească până la un anumit punct.

FEMEIA

Luna martie este una pe care orice femeie o place şi o aşteaptă. Luna aceasta este sărbătorită FEMEIA, în 8 martie mai exact. La şapte zile după ce a primit mărţişare, vine ziua în care primeşte atenţie şi apreciere. Sau aşa ar fi logic. Numai că nu toată lumea acceptă acest lucru. Omul este egoist şi îngâmfat. Cel mai bun exemplu în acest sens este bine-cunoscutul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy. În nouă martie am scris pentru buletinul European News o ştire preluată din "Diario de Noticias" în care acest personaj punea la îndoială Ziua Internaţională a Femeii. Spunea că este o sărbătoare frumoasă dar că ar trebui ca poporul să se concentreze pe probleme mai importante. Nu mai spune! Nu-mi ajunge că toată ziua aud doar despre micşorarea pensiilor şi a salariilor, despre corupţie, despre cutremure, accidente, catastrofe şi alte necazuri? N-am şi eu dreptul la o zi în care să mă simt importantă, apreciată şi răsfăţată? Dacă ar fi să ne luăm după declaraţia lui atunci n-ar mai trebui să existe niciun fel de sărbători, nici aniversări sau alte zile importante şi fericite.

Eu am noroc de o pereche ce pune preţ pe această zi şi îmi oferă an de an flori superbe (şi Tobleroneeee, anul ăsta). Şi la redacţie a fost o atmosferă super, am primit flori şi cioco, am fost felicitate. Am primit şi un cadou original, împreună cu sora mea, de la tati: un pomelo. Mai nou suntem absolut înnebuniţi după fructul ăsta :)

La mulţi ani, FEMEI, cu întârziere!

Emoţii la pătrat

Aseară am avut parte de două runde în care emoţiile mi-au năpădit întreaga fiinţă. În primul rând m-am uitat la filmul "Message in a bottle", un film impresionant. I se făcea reclamă foarte bună filmului, am văzut că e de dragoste, nu puteam să-l ratez. Însă primele câteva minute m-au plictisit, în mod surprinzător. Vai, dar ce frumos a fost până la urmă! Un decor de vis (a şi avut o calitate excelentă filmul), la malul oceanului, apusuri de soare superbe, valuri domoale, nisip fin, o iubire incredibilă, o amintire neştearsă, un sfârşit sfâşâietor... M-am ţinut tare şi am încercat să nu plâng, chiar mă miram cum de se poate aşa ceva. Dar la sfârşit, când ea citeşte ultimul mesaj din sticlă m-a dat gata, nu m-am mai putut abţine.

Astfel de filme mă fac pe mine să ţin strâns în braţe persoana de lângă mine, să închid ochii, să mulţumesc pentru ce am, să trăiesc iubirea la intensitate maximă, să mă bucur de ea, să dau şi să primesc din suflet. Să nu vă mai spun că filmul acesta a fost inspirat de un roman al lui Nichols Sparks. Cu asta cred că am spus tot!

A doua emoţie a venit la scurt după asta. Iubitul meu aştepta să înceapă Gâdea pe Antena 3. Aşa am dat peste reportajul din emisiunea "În premieră" cu cele două surori care nu s-au mai văzut de 75 de ani. Reportajul acela a avut un impact atât de intens asupra mea! Într-adevăr, povestea a fost impresionantă, întâlnirea celor două bătrânici cutremura pe oricine. Dar emoţia a fost dublată de faptul că am o relaţie foarte strânsă cu sora mea şi nu îmi puteam închipui cum e să trăiesc departe de ea. Abia am aşteptat să ajung acasă pentru a o strânge în braţe şi pentru a-i spune cât de mult o iubesc! În momentele alea mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când te rupi oarecum de familie şi îţi faci tu propriul drum în viaţă. Iar noi două am ajuns într-un astfel de moment, curând vom porni pe drumuri diferite, nu se ştie nici când, nici cum, dar o vom face. Bineînţeles, asta nu ne va opri să fim în continuare cele mai bune prietene şi să ţinem atât de mult una la cealaltă!

Invazie

Nu ştiu câtă lume a observat dar în ultima vreme magazinele second hand au apărut ca ciupercile după ploaie. O grămadă de spaţii au rămas goale şi după puţin timp au fost deschise acolo astfel de magazine. E plin centrul de ele, ce să mai spun de cartiere. Din câte am înţeles sunt interzise în centrele oraşelor. Dar cum există totuşi? Mai mult, cum se deschid în continuare? La mine în cartier sunt vreo cinci. Chiar în faţa blocului meu a fost mult timp Regalo junior dar de curând s-a mutat pe centru, la mică distanţă de primul magazin de acest fel. Mă întrebam curioasă ce va fi în locul lui, poate mă va încânta să am respectivul magazin atât de aproape. Şi ghici ce s-a deschis? Second hand!

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu aceste magazine. Aş fi ipocrită să spun că nu am cumpărat niciodată de acolo. Recunosc sincer că nu îmi face plăcere să intru în second hand-uri pentru că nu îmi place mirosul de acolo. Însă ceea ce nu înţeleg e cum de apar atât de multe. Merg ele chiar atât de bine încât să fie o afacere profitabilă? Ţin minte că acum ceva timp se deschideau sedii de bănci până într-acolo încât ajungeau să fie una lângă alta. Însă e o diferenţă mare între acestea două. Vor ajunge oare second hand-urile să fie unul lângă altul?