De când şi până unde?

Viaţa a demonstrat de foarte multe ori zicala aceea cum că necazurile îi uneşte pe oameni şi îi face mai puternici. O fi oare adevărată chestia asta? Poate fi. Sau până la un punct. Cât trebuie să treacă până să se transforme verbul "a uni" în "a despărţi"? E posibil să ai lângă tine un om ani întregi, un deceniu-doi, să îl iubeşti, să fii lângă el, să îl înţelegi şi să te înţeleagă, să te completezi cu el, să lupţi cu el, să ai realizări împreună cu el... iar dintr-o dată să te trezeşti străin de el, să nu-l mai înţelegi, să nu te mai înţeleagă, să nu mai tolerezi tot ceea ce până atunci tolerai? E posibil să dispară sentimetele vechi, puternice şi să te lase să devii un om acru atunci când vine vorba despre ceea ce până nu demult se chema jumătatea ta? E posibil să ajungi în viaţă să-ţi pierzi puterea de înţelegere, capacitatea de ascultare şi acceptare? Nu mă refer la compromis, la umilinţă şi supunere. Ci la ÎNŢELEGERE, IUBIRE ŞI RAŢIUNE.

Nu avem de unde să ştim unde şi cum ajungem în viaţă. Ceva poate părea roz iar odată cu trecerea timpului să se şteargă într-atât până devine gri. Dar e păcat. Mi-e greu să accept, la cei 20 şi ceva de ani ai mei, că poţi să laşi să treacă pe lângă tine anii fără să continui să lupţi pentru a menţine ceva viu şi puternic. Mi-e greu să mă gândesc la poveşti fără happy end. Mi-e greu să cred că poţi ajunge să nu mai înţelegi persoanele din jurul tău. Nu vreau să ajung să trăiesc pe pielea mea aşa ceva, nu vreau ca viaţa să mă schimbe, să îmi răpească dorinţa de a lupta, de a dărui iubire, de a primi iubire, de a semăna iubire.