De cand a inceput treaba cu bebelusul mi-am dorit nastere naturala. Sunt foarte sensibila la durere, ma plang de enspe mii de ori daca ma doare ceva, nu suport dureri mari. Daaar pentru mine echivalentul unei nasteri dureroare insemna cezariana si nu nasterea naturala. Nu mi-era atat de frica de durerea nasterii naturale cat de cea de cezariana. Desi habar n-aveam ce inseamna nici una, nici cealalta. Pai si atunci de ce? In primul rand, asa mi-era setat in cap, pur si simplu. Apoi, din cauza experientei cu operatia la ovar. Atunci a fost vorba de o operatie laparoscopica, am avut 3 taieturi de maxim 2 cm. Insa am avut dureri, dupa o saptamana inca ma tineam de burta cand ma ridicam/asezam. Si a mai fost si experienta cu ridicatul dupa anestezie. Ala a fost un moment care mi-a ramas bine intiparit in memorie, ca ceva negativ. Senzatia oribila de ameteala pe care o aveam cand ma ridicam in fund, reflexul de voma cand ma ridicam in picioare... Si sondaaa, mvaaai! O-ri-bil!
M-am pregatit psihic pentru nastere naturala. Am citit mult, am discutat cu femei care nascusera natural. Nu ma interesau povestile celor cu cezariana, nu era cazul la mine, haha. Mi-am anuntat medicul ca asta imi doresc inca de cand am trecut de primul trimestru, el mi-a explicat ce si cum, toate se aliniau perfect. Insa Dumnezeu mi-a aratat inca o data ca lucrurile nu se intampla mereu asa cum vrem noi dar ca toate se intampla cu un anumit scop.
Cam prin saptamana 27-28 de sarcina medicul a descoperit un lucru care m-a dat peste cap: bebe isi facuse nod la cordonul ombilical. Nu mai auzisem asa ceva. Avea cordonul dupa gat (o data sau de doua ori, diferit la fiecare control) dar de data asta treaba era serioasa. Atat de mult se miscase mititelul incat si-a incolacit cu totul cordonul, facuse nod ca la fundita. Si mi-a zis vehement ca nu ma mai lasa sa nasc natural pentru ca la efort nodul se va strange iar bebe nu va mai primi oxigen. Pe moment am fost socata, nu imi venea sa cred. Fiecare control era de o incarcatura emotionala deosebita, multumeam mereu lui Dumnezeu ca la fiecare control aflam cat de bine e bebe, cat de bine se dezvolta si ii vedeam mutrita dulce. Dintr-o data sa aflam ceva negativ a fost un soc. Desi nu era ceva deosebit de grav, nimic din ce nu puteam controla. Insa ideea era ca pe moment am fost data peste cap. Ma pregatisem sapte luni pentru ceva iar acum, cand mai erau doar doua luni, trebuia sa schimb cu totul placa. Nu ma interesase mare lucru despre cezariana, acum trebuia sa citesc despre asta, sa ma informez despre toata procedura, despre riscuri, implicatii, complicatii, posibilitati. Am inceput sa caut si sa povestesc cu femei care au nascut cu cezariana.
Recunosc faptul ca am reactionat ciudat. Se intampla diferit de ceea ce "imi propusesem" si nu eram pregatita pentru asta. Am plans. Efectiv nu imi venea sa cred. Vedeam cezariana ca pe ceva rau, ca pe ceva in genul "solutia usoara". Voiam ca nasterea mea sa fie asa cum e ea de la natura, NATURALA. Sa simt ca nasc, chiar daca ma doare. Da, stiu, gandire nebuna :)))) Andrei m-a sustinut, stia ca sufar din cauza asta dar el era vehement. Sub nicio forma nu voia sa riscam. Eu am avut o perioada cu mai multe oscilatii pentru ca la urmatorul control, de exemplu, nodul nu s-a mai vazut. Cordonul are 20-30 cm si nu are cum sa se vada toata lungimea lui la ecografii. Asa ca ma gandeam ca totusi poate-poate. Medicul zicea ca putem risca doar pe semnatura mea. Era confuz, nu stia cu exactitate daca e real sau nu, zicea ca doar la cezariana vom putea stii cu adevarat daca a fost sau nu. Plus ca nu mai avusese asa cazuri, sa fie descoperit nodul la ecografii, eram o premiera. Mai avusese doua cazuri de nod real al cordonului ombilical insa ambele descoperite la cezarienele programate, ce noroc!
In cele din urma am decis asa: voi naste prin cezariana, insa nu programata. Medicul m-a asigurat ca e in siguranta bebe daca facem asa. Voiam cu tot dinadinsul sa vina bebe atunci cand se simte el pregatit sa vina, nu sa alegem noi cand sa il scoatem. El stia cel mai bine cand se satura de burtica si vrea sa ne cunoasca. Si faza cea mai interesanta a fost ca, desi simteam ca explodeaza burta, ca nu mai pot, bebe nu se grabea. La ultimul control, la 39 de saptamani, am decis de comun acord cu medicul (mai mult acordul lui decat al meu, eu tot aveam sperante) ca daca nu nasc pana la urmatorul control, facem programare la cezariana. Asta se intampla joi, duminica se facea termenul de 40 de saptamani iar medicul imi spunea ca nu prea se vad semne de nastere. Urmatorul control era programat marti. Nu am avut curaj sa deschid cu Andrei subiectul "programarii cezarienei" pana luni seara. Am tot sperat. Insa a doua zi urmand sa mergem la control, trebuia sa discutam. Si am decis, cu sufletul strans, ca vom programa cezariana in 25 octombrie, joi. Nu imi placea deloc ideea de a merge la spital sa nasc, pentru ca asa am hotarat. Voiam din suflet sa stiu ce inseamna travaliul, voiam sa stiu cum e sa ti se rupa apa, sa stiu cum se simte o contractie (dinaia de nastere, cele false le stiam). Si uite ca Dumnezeu a lucrat asa cum a stiut El cel mai bine, ca de obicei: luni noaptea am intrat in travaliu. Am aflat cum sunt contractiile, cum e sa ti se rupa apa, cum e sa il trezesc pe Andrei sa ii spun ca nasc, cum e sa mergi cu taxi-ul la 4 dimineata la spital.
Cezariana mea a fost una speciala, asa o consider eu. A fost un semn de la Dumnezeu, ne-a pazit El pe amandoi cum a stiut mai bine. Nodul din cordon a fost cat se poate de real, medicul mi-a spus dupa ce am nascut ca pot sa aduc multumiri lui Dumnezeu, ca daca nasteam natural, bebe murea... Si intreg procesul a fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost extrem de usor si de emotionant. Nu e asa cum credeam, ca doar deschide 3 straturi si hopa sus bebelusul. E mult mai mult decat atat. Nu am sa uit niciodata momentul in care am auzit plansul copilului meu, momentul in care mi l-au pus pe piept, cand Nicholas al meu imi cauta cu disperare gura cu gurita lui.
Durerile nu au fost asa cum ma asteptam. Mi-am revenit foarte repede, seara deja ma ridicam din pat si ma plimbam pana la baie, a doua zi ieseam pe coridor la plimbare. Nici vorba de ameteli sau voma. Uitasem ca la operatie avusesem anestezie totala, de acolo se trageau starile alea nasoale. De data asta nici sonda nu m-a deranjat, surprinzator. Totul a decurs foarte lin. Cred ca de fapt minunea din bratele mele imi dadea maximul de putere. Si fericirea mea, a lui Andrei, a tuturor celor dragi. Cicatricea s-a vindecat foarte repede, extrem de repede, durerile au disparut la fel de repede.
Asadar sunt una dintre mamicile care isi poarta cu cea mai mare mandrie liniuta de 12 cm, poarta pe care a venit pe lume copilul meu drag si iubit!
M-am pregatit psihic pentru nastere naturala. Am citit mult, am discutat cu femei care nascusera natural. Nu ma interesau povestile celor cu cezariana, nu era cazul la mine, haha. Mi-am anuntat medicul ca asta imi doresc inca de cand am trecut de primul trimestru, el mi-a explicat ce si cum, toate se aliniau perfect. Insa Dumnezeu mi-a aratat inca o data ca lucrurile nu se intampla mereu asa cum vrem noi dar ca toate se intampla cu un anumit scop.
Cam prin saptamana 27-28 de sarcina medicul a descoperit un lucru care m-a dat peste cap: bebe isi facuse nod la cordonul ombilical. Nu mai auzisem asa ceva. Avea cordonul dupa gat (o data sau de doua ori, diferit la fiecare control) dar de data asta treaba era serioasa. Atat de mult se miscase mititelul incat si-a incolacit cu totul cordonul, facuse nod ca la fundita. Si mi-a zis vehement ca nu ma mai lasa sa nasc natural pentru ca la efort nodul se va strange iar bebe nu va mai primi oxigen. Pe moment am fost socata, nu imi venea sa cred. Fiecare control era de o incarcatura emotionala deosebita, multumeam mereu lui Dumnezeu ca la fiecare control aflam cat de bine e bebe, cat de bine se dezvolta si ii vedeam mutrita dulce. Dintr-o data sa aflam ceva negativ a fost un soc. Desi nu era ceva deosebit de grav, nimic din ce nu puteam controla. Insa ideea era ca pe moment am fost data peste cap. Ma pregatisem sapte luni pentru ceva iar acum, cand mai erau doar doua luni, trebuia sa schimb cu totul placa. Nu ma interesase mare lucru despre cezariana, acum trebuia sa citesc despre asta, sa ma informez despre toata procedura, despre riscuri, implicatii, complicatii, posibilitati. Am inceput sa caut si sa povestesc cu femei care au nascut cu cezariana.
Recunosc faptul ca am reactionat ciudat. Se intampla diferit de ceea ce "imi propusesem" si nu eram pregatita pentru asta. Am plans. Efectiv nu imi venea sa cred. Vedeam cezariana ca pe ceva rau, ca pe ceva in genul "solutia usoara". Voiam ca nasterea mea sa fie asa cum e ea de la natura, NATURALA. Sa simt ca nasc, chiar daca ma doare. Da, stiu, gandire nebuna :)))) Andrei m-a sustinut, stia ca sufar din cauza asta dar el era vehement. Sub nicio forma nu voia sa riscam. Eu am avut o perioada cu mai multe oscilatii pentru ca la urmatorul control, de exemplu, nodul nu s-a mai vazut. Cordonul are 20-30 cm si nu are cum sa se vada toata lungimea lui la ecografii. Asa ca ma gandeam ca totusi poate-poate. Medicul zicea ca putem risca doar pe semnatura mea. Era confuz, nu stia cu exactitate daca e real sau nu, zicea ca doar la cezariana vom putea stii cu adevarat daca a fost sau nu. Plus ca nu mai avusese asa cazuri, sa fie descoperit nodul la ecografii, eram o premiera. Mai avusese doua cazuri de nod real al cordonului ombilical insa ambele descoperite la cezarienele programate, ce noroc!
In cele din urma am decis asa: voi naste prin cezariana, insa nu programata. Medicul m-a asigurat ca e in siguranta bebe daca facem asa. Voiam cu tot dinadinsul sa vina bebe atunci cand se simte el pregatit sa vina, nu sa alegem noi cand sa il scoatem. El stia cel mai bine cand se satura de burtica si vrea sa ne cunoasca. Si faza cea mai interesanta a fost ca, desi simteam ca explodeaza burta, ca nu mai pot, bebe nu se grabea. La ultimul control, la 39 de saptamani, am decis de comun acord cu medicul (mai mult acordul lui decat al meu, eu tot aveam sperante) ca daca nu nasc pana la urmatorul control, facem programare la cezariana. Asta se intampla joi, duminica se facea termenul de 40 de saptamani iar medicul imi spunea ca nu prea se vad semne de nastere. Urmatorul control era programat marti. Nu am avut curaj sa deschid cu Andrei subiectul "programarii cezarienei" pana luni seara. Am tot sperat. Insa a doua zi urmand sa mergem la control, trebuia sa discutam. Si am decis, cu sufletul strans, ca vom programa cezariana in 25 octombrie, joi. Nu imi placea deloc ideea de a merge la spital sa nasc, pentru ca asa am hotarat. Voiam din suflet sa stiu ce inseamna travaliul, voiam sa stiu cum e sa ti se rupa apa, sa stiu cum se simte o contractie (dinaia de nastere, cele false le stiam). Si uite ca Dumnezeu a lucrat asa cum a stiut El cel mai bine, ca de obicei: luni noaptea am intrat in travaliu. Am aflat cum sunt contractiile, cum e sa ti se rupa apa, cum e sa il trezesc pe Andrei sa ii spun ca nasc, cum e sa mergi cu taxi-ul la 4 dimineata la spital.
Cezariana mea a fost una speciala, asa o consider eu. A fost un semn de la Dumnezeu, ne-a pazit El pe amandoi cum a stiut mai bine. Nodul din cordon a fost cat se poate de real, medicul mi-a spus dupa ce am nascut ca pot sa aduc multumiri lui Dumnezeu, ca daca nasteam natural, bebe murea... Si intreg procesul a fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost extrem de usor si de emotionant. Nu e asa cum credeam, ca doar deschide 3 straturi si hopa sus bebelusul. E mult mai mult decat atat. Nu am sa uit niciodata momentul in care am auzit plansul copilului meu, momentul in care mi l-au pus pe piept, cand Nicholas al meu imi cauta cu disperare gura cu gurita lui.
Durerile nu au fost asa cum ma asteptam. Mi-am revenit foarte repede, seara deja ma ridicam din pat si ma plimbam pana la baie, a doua zi ieseam pe coridor la plimbare. Nici vorba de ameteli sau voma. Uitasem ca la operatie avusesem anestezie totala, de acolo se trageau starile alea nasoale. De data asta nici sonda nu m-a deranjat, surprinzator. Totul a decurs foarte lin. Cred ca de fapt minunea din bratele mele imi dadea maximul de putere. Si fericirea mea, a lui Andrei, a tuturor celor dragi. Cicatricea s-a vindecat foarte repede, extrem de repede, durerile au disparut la fel de repede.
Asadar sunt una dintre mamicile care isi poarta cu cea mai mare mandrie liniuta de 12 cm, poarta pe care a venit pe lume copilul meu drag si iubit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu