Maramureş plai cu flori!

Mi s-a făcut dor. De fapt mi-era dor de mult timp, încă de anul trecut, poate şi mai mult. Însă acum sentimentul e mai intens. Ieri, de Sfânta Maria, la biserică, mi-am amintit că acum cinci ani eram la Maramureş în data de opt septembrie. Era aşa frumos! Am asistat la o slujbă interminabilă, în curtea bisericii (chiar cea din poză), am privit şi ascultat tinerii îmbrăcaţi în portul acela superb (am şi eu) cântând în cinstea Sfintei Marii. Orice sărbătoare e superbă acolo, sărbătorită altfel, mai... sufleteşte. Chiar dacă multe nu mai sunt cum au fost odată, chiar şi acolo. Dar oricum, se simte diferenţa.

Părinţii mei sunt maramureşeni, deci am avut prilejul de a cunoaşte acea zonă extrem de bine. Când eram mică mergeam şi de câte trei ori pe an acolo. Mi-e atât de apropiat de suflet acel loc încât acum, când nu mai merg atât de des, mi se strânge sufletul. Nu cred că am mai fost acolo de cinci ani, cum spuneam mai sus. Bunicii din partea tatălui mei s-au dus de mult, în satul lui fiind doar mătuşa cu familia. Iar din partea mamei a mai rămas doar bunica, pe care am adus-o la Şeitin iarna aceasta, când s-a îmbolnăvit. Rude avem o grămadă în ambele sate însă, dacă nu mai e bunica şi bunicul acolo, nu prea-ţi vine să mai mergi. E altfel când ştii că eşti la bunica, să ştii că îţi aduce în fiecare dimineaţa pâine caldă, îţi fierbe porumb, te lasă să mănânci câte mere, pere sau prune vrei. Mi-e dor să alerg pe fiecare deal, să beau apă rece din fântână, să mă urc în pomi, să dau mâncare la animale, să simt aerul puternic al nopţii, să văd miliarde de stele, să-mi fie teamă noaptea de gângănii, de urletul câinilor (chiar dacă lucrurile astea din urmă mă îngrozeau, acum mi-e dor de ele)... Să merg jumătate de oră până în sat, la magazin, să nu am curent ci doar lampă sau lumânări (deşi acum e curent şi la casa bunicii), să fac baie în ciupă... Bine, toate astea le-aş face în doar câteva zile, m-aş plictisi/sătura dacă s-ar prelungi. Dar mi-e dor! Mi-e dor să fiu copil şi să fac "mâncare" din pământ, apă, frunze şi flori în vasele bune ale bunicii. Mi-e dor să scald păpuşile în valea din faţa casei. Mi-e dor să stau cocoţată pe lemne şi să ascult muzică sau să joc cărţi. Mi-e dor să stau cu ai mei în bucătăria de vară până după 12 noaptea. Mi-e dor de Maramureş, mi-e dor de copilărie! Spun copilărie pentru că orice aş face, acum nu mai e ca atunci. Nu mai am păpuşi de scăldat, nu mai am reţete pentru "delicatese" din pământ şi apă, nu mai am bunică ale cărei vase să le murdăresc... Acum am rămas doar cu amintiri plăcute. Dar e şi asta ceva!