Avem cu toţii în viaţă, la un moment dat, perioade în care ne simţim lipsiţi de originalitate şi nu prea ştim cum să facem să ieşim în evidenţă. Dacă avem însă în anturaj câteva persoane pe care le admirăm (sau măcar avem impresia că le admirăm) treaba se rezolvă. Aici intervine efectul turmei.
N-am fost niciodată o persoană extrem de dezgheţată, de curajoasă, în ciuda aparenţelor. Îmi vine greu să mă manifest atunci când sunt înconjurată de anumite persoane. Mi-e greu să mă prostesc şi să mă comport 100% natural în faţa oricui. Dar am avut de multe ori în preajma mea oameni care au făcut-o, care au fost total lipsiţi de inhibiţii. Persoane pe care le-am văzut pentru prima oară în viaţă şi care se comportau în acest fel. Şi, oarecum, i-am admirat. La prima vedere mi se pare super aşa. Mă gândesc uneori ce bine le stă unor fete la o terasă, cu pachetul de ţigări lungi şi subţiri pe masă, cu una proaspăt aprinsă în mână. Ce fain de ele că vorbesc aşa, mai altfel. Eu nu pot să fumez, nu vreau să fumez, nu-mi place să fumez. Eu nu pot să vorbesc aşa, nu-mi ies pe gură aşa cuvinte, nu pot să înjur fără să mi se aprindă un beculeţ în creier. Şi apoi, în secunda doi, îmi revin. Nu, nu vreau să fiu aşa. Ce nu-i bine la mine? Adică, e ceva ce nu-i bine? Bineînţeles, cu toţii avem defectele noastre. Însă n-am să mă pun eu să mă schimb doar pentru că ea/el e mai dezinhibat decât mine, înjură mai mult sau vorbeşte mai colorat, fumează, nu se sfieşte să simuleze, în urma unei provocări, poziţia preferată sau alte multe exemple (exemple concrete).
N-am nimic cu nimeni. Nici cu mine. Nu mă deranjează la mine ceva din ce am zis mai sus [am eu altele! ;)) ]. Vorbeam la general, într-un fel, în ciuda faptului că exemplele date sunt reale. Efectul turmei există peste tot. Se întâmplă des să fim tentaţi să admirăm lucruri sau oameni pentru că suntem influenţaţi. Cât anume din asta reuşim să acceptăm şi să controlăm depinde strict de noi.
N-am fost niciodată o persoană extrem de dezgheţată, de curajoasă, în ciuda aparenţelor. Îmi vine greu să mă manifest atunci când sunt înconjurată de anumite persoane. Mi-e greu să mă prostesc şi să mă comport 100% natural în faţa oricui. Dar am avut de multe ori în preajma mea oameni care au făcut-o, care au fost total lipsiţi de inhibiţii. Persoane pe care le-am văzut pentru prima oară în viaţă şi care se comportau în acest fel. Şi, oarecum, i-am admirat. La prima vedere mi se pare super aşa. Mă gândesc uneori ce bine le stă unor fete la o terasă, cu pachetul de ţigări lungi şi subţiri pe masă, cu una proaspăt aprinsă în mână. Ce fain de ele că vorbesc aşa, mai altfel. Eu nu pot să fumez, nu vreau să fumez, nu-mi place să fumez. Eu nu pot să vorbesc aşa, nu-mi ies pe gură aşa cuvinte, nu pot să înjur fără să mi se aprindă un beculeţ în creier. Şi apoi, în secunda doi, îmi revin. Nu, nu vreau să fiu aşa. Ce nu-i bine la mine? Adică, e ceva ce nu-i bine? Bineînţeles, cu toţii avem defectele noastre. Însă n-am să mă pun eu să mă schimb doar pentru că ea/el e mai dezinhibat decât mine, înjură mai mult sau vorbeşte mai colorat, fumează, nu se sfieşte să simuleze, în urma unei provocări, poziţia preferată sau alte multe exemple (exemple concrete).
N-am nimic cu nimeni. Nici cu mine. Nu mă deranjează la mine ceva din ce am zis mai sus [am eu altele! ;)) ]. Vorbeam la general, într-un fel, în ciuda faptului că exemplele date sunt reale. Efectul turmei există peste tot. Se întâmplă des să fim tentaţi să admirăm lucruri sau oameni pentru că suntem influenţaţi. Cât anume din asta reuşim să acceptăm şi să controlăm depinde strict de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu