Faine da' nu prea. De fapt, deloc faine. Mă încearcă de o vreme un sentiment teribil de dezamăgire. Peste tot în jurul meu dau doar peste egoism şi inconştienţă. Totul e doar pentru sine, contez doar "eu", "tu" fă ce vrei. Îmi văd de treabă, îţi vezi de treabă. Sau nu.
Ceea ce mă deranjează cel mai tare e faptul că dezamăgirea asta profundă vine de la persoane importante în viaţa mea. Şi e al naibii de dureros, că tocmai de la astfel de persoane aştepţi înţelegere, atenţie, suport, mângâiere la nevoie şi altele asemenea. Dar nu. Simt că de la o vreme fiecare e aşezat într-o bulă proprie şi personală. Şi de acolo îşi vede doar problemele şi interesele proprii şi, din când în când, împroaşcă în jur cu ce îi vine chef. Şi când se calmează, e ok şi trebuie să fii şi tu ok. Că nu poţi să verşi ceea ce te deranjează, ceea ce te doare şi să pleci. Că aşa e făcut omul, depinde de om. Aşa că îţi calci mereu suflet şi mergi mai departe, îndeşi în tine tot, să faci loc pentru mai departe.
De fapt, mă mai deranjează ceva "cel mai tare": că nu pot fi indiferentă. Când e vorba despre persoane importante, nu pot fi indiferentă. Mă răneşti uşor. Te iert dar sufletul nu se mai peticeşte. Problema este că în ultima vreme se cam adună şi atunci e greu să nu fii indiferent...
În tot răul e şi-un bine, până la urmă: există două persoane care nu intră în categoria de dezamăgiri. Din fericire. Asta e toată puterea pe care o mai am. Să nu mă dau cu capul de pereţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu