Îmi stă timpul pe umeri

Toată lumea se plânge de lipsă de timp. Eu, în perioada asta din viaţa mea, în cea mai mare parte, mă plâng de prea mult timp. Lipsa serviciului îşi spune (îşi urlă, mai bine zis!) cuvântul chiar dacă n-am crezut vreodată că voi ajunge să spun aşa ceva. Cele trei zile de master nu-mi sunt suficiente.

Ideea e că, chiar dacă am timp, eu tot în grabă sunt mereu. Veşnic sunt pe fugă, veşnic cu ochii pe ceas, pe telefon, să fiu sigură că mă încadrez. În ce? Am înţeles atunci când chiar merg undeva, când mă grăbesc să prind tramvaiul spre Universitate, sau trenul, sau mai ştiu eu ce. Dar eu mă grăbesc şi atunci când nu trebuie. Am ceva de rezolvat prin oraş în zilele când sunt în Arad şi n-am altă treabă? Rezolv ce am de rezolvat ca o disperată şi ajung înapoi acasă în timp record. Să ce? Am o zi întreagă la dispoziţie să fac tot ceea ce vreau să fac (sau nu vreau).

Nu ştiu de când am început să fiu aşa. Dar nu-mi place. Vreau şi eu să merg o dată pe stradă, liniştită, să intru în cinci magazine în drum spre casă, să mă opresc să beau o cafea cu o prietenă şi să nu mă mai intereseze la ce oră ajung acasă. Am impresia că am ajuns să am prea plănuit totul, să ştiu sigur că luni nu fac nimic că nah, început de săptămână (sau din contră, mă duc să rezolv aia, să aplic acolo, etc etc), că marţi ies cu X, că miercuri fac aia şi aia iar joi plec în Timişoara şi de acolo până sâmbătă când vin ştiu cam tot ce fac.

Nu vreau lipsă de timp. Mi se plâng persoane apropiate de treaba asta şi e teribil doar să auzi, da'păi să fii în situaţia asta. Ştiu că voi ajunge să plâng după momentele astea, sunt sigură că va veni cândva vremea aia, mai devreme sau mai târziu. Dar acum vreau să nu mă mai grăbesc mereu şi mereu, şi să-mi ştiu preţui mai bine timpul!