Prima nuntă

Atât de repede trece timpul... Parcă ieri am aflat că vecina mea, cea mai veche prietenă, cea cu care am copilărit, se mărită. Parcă ieri venea la mine să îmi aducă invitaţia la nuntă. LA NUNTĂ!

Şi sâmbătă am fost la nunta ei. Tot nu-mi venea să cred că e adevărat, că mireasa e chiar C. Ştiam de la ea că nu are emoţii deloc pentru ceea ce urmează. Eu am avut. Cu două nopţi înainte de nuntă am avut insomnie, m-am tot sucit şi răsucit gândindu-mă la nunta ce urma să aibă loc, la faptul că am crescut, că ne-am maturizat, că avem alte subiecte de discuţie... C. e prima prietenă apropiată care s-a măritat. Mie îmi plac tare mult nunţile şi romantismele de genu' ăsta. Iar nunta lor a fost una superbă. Mi-a venit să plâng când am văzut-o în rochia albă şi frumoasă, când i-am văzut mirele fericit, când au spus "da-ul" la starea civilă, când i-a logodit preotul, când au dansaaaaaaat şi de alte zeci de ori.

Timpul trece, e fapt dovedit. Am ajuns la vremea în care ne gândim intens la viitor, la carieră, la familie, la stabilitate, la siguranţă. Am ajuns la vremea în care, cel puţin sora mea şi cu mine, suntem întrebate tot mai des "când te măriţi?". Nu, n-am planuri de acest gen dar... E ciudat.

Aşadar, chiar dacă C. susţinea că ea nu se mărită decât după 30 de ani, a fost prima dintre noi care s-a măritat. Sper din suflet să fie fericită!