D de la...

Pentru prima oară în viaţa mea am fost lovită de mizeria asta de stare, de depresie, la sfârşitul acestei veri. Din fericire, nu m-a ţinut prea mult însă mi-a fost de ajuns. La momentul acela, după ce a trecut perioada în care m-am simţit ca în concediu şi m-am odihnit, am simţit lipsa unui loc de muncă.

Lipsa de activitate poate produce pagube mari la mansardă, cel puţin la unii. Am realizat că deşi atunci când munceam aveam momente când ziceam că nu mai pot, că nu mai vreau, tot nu mi-era confortabil fără să merg la lucru. La asta s-au mai alăturat una-două chestii care au contribuit la sentimentele ciudate, tristeţea şi lacrimile de crocodil.

Peste vreo şase luni, adică acum, m-a lovit din nou. Nu-mi place deloc, mă sperie şi vreau să scap de ea. Nu mă mulţumeşte şi nu mă satisface suficient mini-locul meu de muncă din acest moment. Ştiu că poate greşesc şi că sunt multe persoane care se află în situaţii mult mai grele dar... Simt nevoia să pun înapoi "la ciorap", nu doar să iau de acolo.

În plus, am susţinere din toate părţile, din fericire. Dar parcă nu înghiţi chiar ok când în jurul tău lumea merge la muncă, se plânge de oboseală şi alte cele iar tu te bucuri (sau te enervezi) de prea mult timp liber. Sunt momente în care tânjesc după oboseală.

Cine m-ar auzi ar zice că nu sunt întreagă...