Nimic la locul lui

Aşa simt eu că e acum totul în viaţa mea. Simt că nimic nu e la locul lui. Sau poate că exagerez, nu-mi dau seama. Dar sentimentul e foarte neplăcut, mă stresează şi îmi dă o stare de melancolie şi neputinţă. Trist.

Mi-am dorit să-mi găsesc ceva de lucru şi mi-am găsit, după îndelungi căutări. Nu e cel mai dorit şi motivant job din lume dar e mai bine decât în alte părţi. Mă simt bine acolo, îmi place ceea ce fac, am cunoscut oameni noi şi activităţi noi. Mi-am dorit mereu să lucrez într-un birou şi uite că aia fac. Nu sunt jurnalist, nici nu lucrez în relaţii publice, cum aş fi preferat, dar e ok. Bineînţeles, stresul e nelipsit, uneori mai mult, alteori mai puţin. De asemenea, oameni de toată jena sunt prezenţi şi ei într-o oarecare măsură. Nu se poate să fie totul roz, nu?

Problema acuma e cu masterul pentru că orarul e aiurea rău şi programul de la lucru nu-mi permite să fug în Timi şi să mai vin şi înapoi. Să fim serioşi, cine a mai auzit de cursuri la master în timpul săptămânii la ora 14? Păi nu majoritatea lucrează la vârsta asta? Mi-e greu să fac trecerea de la prezenţă aproape maximă la absenţă aproape totală, mi-e dor de camera de cămin... Tot trist.

Simt că m-am schimbat în ultima vreme. Pun mai repede unele chestii la suflet şi le arunc pe altele mai uşor de acolo. Nu ştiu cum şi dacă e bine, habar n-am. Simt că m-am schimbat şi simt în continare nevoia de schimbări. 

Aş vrea să fac puţină ordine dar mi-e frică, nu ştiu de ce să mă apuc. Uneori mă simt în stare să schimb şi să rezolv ce nu e bine. Alteori sunt laşă şi mă fac mică, mică să nu mai văd/aud nimic şi las totul aşa cum e deşi nu mi-e bine astfel. Alteori îmi vine să fug departe de tot!