Fata de gelatină

Tremur. La propriu. N-am emoţii şi nici alte cele. Pur şi simplu îmi tremură mâinile. O vede toată lumea şi mă bate la cap toată lumea cu chestia asta.

Dar n-am ce-i face. Aşa sunt eu, nu pot controla chestia asta. Nu vă gândiţi acuma că tremur ca un moşuleţ dar dacă te uiţi câteva secunde la mâinile mele, observi că tremură. Şi, bineînţeles, mă întrebi ce am de tremur aşa. Sau "iar tremuri?". Sau "iar tremuri!". Nu mă pot obişnui cu chestia asta. Mă enervează cumplit să mi se spună de fiecare dată, ştiu şi eu chestia asta şi, wow, nu-mi place. Dar repet, nu pot controla asta. Mai nou, persoana care observă foarte des în ultima vreme că îmi tremură mâinile e mama. Pfua, chiar nu vreau să îmi spună ŞI EA prea des treaba asta.

O explicaţie a faptului că îmi tremură mâinile (încerc din răsputeri să adaug literele mâncate, sunt atât de obosită încât mă opresc după fiecare trei-patru cuvinte să corectez. Am o perioadă super plină. Dar despre asta voi povesti curâââând!) sună cam aşa: când aveam vreo 15 ani am făcut o pneumonie urâtă şi dragii noştrii super medici m-au trimis de mi-am făcut vreo 3 radiografii în vreo 2 luni. Ceea ce e mult pentru organism, nu sunt recomandate decât maxim cinci an, sau ceva de genul. Chestia asta m-a afectat, mi-a căzut foarte mult păr, a trebuit să mă tund scurt şi să folosesc doar şampon de bebe şi tratament pentru păr. Şi de atunci mi s-au slăbit oasele şi am căpătat minunea de scolioză (accentuată şi de perioada mea de rebeliune când am purtat ghiozdanul doar pe un umăr) şiiiii, gelatina din mâini. Foaaaarte "drăguţ".

Asta e, n-am ce-i face. În afară de "nu mai îmi ziiiii [şi tu]!!!!". Mă imaginez la bătrâneţe tremurând din tot corpul, chiar ca o gelatină. Brrrrrr!