Ce mai citim?

Când m-am angajat eu la un job adevărat, cu normă întreagă, mi-am spus că în fiecare lună, din fiecare salariu, îmi voi lua câte o carte. Bineînţeles că nu a fost aşa. Mi-am luat doar aşa, din când în când. Nu pentru că nu aş fi vrut ci pentru că... nici nu ştiu de ce, sincer.

Ultima care pe care mi-am luat-o (până săptămâna trecută) a fost "Perfect bărbătesc" de John O`Farell. E o poveste, scrisă într-un mod foarte haios, a unui bărbat care îşi descrie viaţa de familie. Naşterea celui de-al doilea copil îl epuizează psihic, chiar dacă fizic nu participă foarte mult la nevoile unui copil mic (sau doi, de curând). Atunci decide să înceapă să trăiască o viaţă dublă. Astfel, pretextând că munceşte pe rupte, trăieşte atâtea zile şi atâtea nopţi câte are nevoie departe de familie, într-un apartament din celălalt capăt al oraşului. Însă bărbatul munceşte doar atât cât să câştige decent pentru a-şi susţine familia care se tot măreşte. Iar în restul timpului doarme cât nu reuşeşte să doarmă acasă şi socializează cu cei trei colegi de apartament. Nici cei de acasă, nici cei din apartamentul nr. 2 nu ştiu adevărul despre cealaltă viaţă a bărbatului. Însă la un moment dat se află, printr-o greşeală... Atunci realizează că a greşit, că în timp ce el se relaxa ori se distra cu prietenii lui fără obligaţii, soţia lui trecea prin momente grele cu doi copii mici şi o nouă sarcină. În plus, nu reuşeşte să plătească băncii banii pentru casă, pe care în cele din urmă o pierde. Happy end totuşi există, pentru că omul luptă din răsputeri să îşi facă soţia să îl ierte şi să fie din nou o familie unită. 

Spuneam ceva de săptămâna trecută. Ei bine, săptămâna trecută mi-a venit comanda. Cu cărţi. Mi-am comandat dintr-un anticariat online şase cărţi minunate, extrem de ieftine. Mi-era atât de dor să am câteva cărţi noi! Şi când am desfăcut pachetul şi le-am văzut pe toate şase, aproape noi... Ioai! Mi-era dor să citesc ceva siropos şi romantic, Nora Roberts mai exact. Şi mi s-a pus pata pe trilogia Surorilor Concannon: "Născută în flăcări", "Născută în gheaţă" şi "Născută în ruşine". Din păcate însă nu am găsit decât ultima din serie dar le voi lua cândva şi pe celelalte. Exact cu asta am şi început seria de citit, pentru că îmi era dor, aşa cum am mai spus, de ceva romantic (poate pentru că aşa mă simt şi eu acum, pentru că asta trăiesc). Nu am ajuns foarte departe cu povestea, 100 şi câteva pagini am citit până acum dar povestea m-a prins şi, aşa cum mă aşteptam, sunt extrem de curioasă cum sunt primele două volume.

Când mă uit la celelalte cinci cărţi, pe care abia le-am înghesuit în bibliotecă, îmi vine să le citesc pe toate odată. Abia aştept să le savurez! Deşi aş prefera să o fac atunci când sunt relaxată, să am timp mai mult, să merg în vacanţă eventual... Acum citesc doar câte puţin pe zi, atunci când am câteva momente libere. Revenind la celelalte cinci cărţi, iată care sunt acestea: "Casa de la malul mării" volumul 1 + volumul 2, de Santa Montefiore, "Ultima scrisoare de dragoste" de Jojo Moyers, "Barca de argint" de Luanne Rice şi "Mănăstirea Northanger" de Jane Austen. Aceasta din urmă a ajuns în urma unei erori, eu comandasem "Mândrie şi prejudecată" pentru a o face cadou unei prietene însă mi-a fost trimisă cealaltă din greşeală. Dar am păstrat-o, sunt curioasă cum e. 

Repet, abia aştept să le citesc!

Sentimentul acela...

 

... de fericire.

... de împlinire.

... de dăruire.

... de afecţiune.

... de tandreţe.

... de răsfăţ.

... de alint.

... de protecţie.

... de siguranţă.

... de încredere.

... de fluturi de stomac.

... de IUBIRE.

Cu fluturi: ALE MELE (aproape de bucătărie)

Continui seria fluturilor mei cu cei care "trăiesc" aproape de bucătărie sau care au legătură cu aceasta. Pentru că orice parte a apartamentului e plină cu fluturi. Cred că în baie nu am fluturi, hmmm, trebuie să rezolv şi acest aspect. Aşarar... iată fluturii de prin bucătărie, puţintei dar frumoşi tare :D

Vise şi visuri

Subiectul acesta l-am mai tratat o dată. Încă de pe atunci spuneam cât de bogată mi-e imaginaţia atunci când vine vorba despre vise. Mi-e imposibil să-mi explic de unde mi se trage, cum şi ce fac să visez tot felul de chestii fără noimă. Şi mai ales, dacă fac ceva.

Visele mele se împart în mai multe categorii. Oricare-ar fi aceasta, imaginaţie am cu duiumul, fără obiecţii. Mi se întâmplă uneori să visez ceea ce se întâmplă peste zi sau ce s-a întâmplat de curând sau mai puţin curând, cu mici modificări, ce pot avea sau nu legătură cu realitate. Asta e o categorie simplă, ca peste tot. 

A doua categorie ar fi cea în care visele mi se înlănţuie cu visurile.Există chestii pe care mi le doresc şi le visez (din nou, cu mici modificări). Sau, mi se întâmplă uneori să realizez, prin intermediul viselor, că îmi doresc un lucru. Sau că nu îmi doresc. Sau că mi-e dor de cineva. Categoria asta ultima mi-e foarte dragă. Visele în care prezenţa cuiva se repetă îmi sunt foarte dragi. Visez uneori persoane pe care nu le-am văzut de mult, le visez în repetate rânduri şi abia apoi realizez că de fapt, în realitate s-a creat un sentiment de dor. Sau ceva asemănător, în orice caz.

Următoatea categorie de vise este una care mă lasă şi pe mine cu gura căscată şi îmi dă foarte mult de gândit. Creez, în vise, poveşti care mă lasă mască, la care nu-mi dau seama cum ajung sau ce mă determină să le visez. Ştiu că tema asta, a viselor, este un mister imens dar totuşi... eu continui să mă întreb iar şi iar de unde atâta imaginaţie atunci când nici măcar nu mi-e pusă în funcţiune raţiunea. 

De exemplu, azi noapte am visat o telenovelă în care eu eram un personaj de pe margine, nici nu ştiu exact cine eram. Dar exista un personaj principal, o ea care urma să se căsătorească cu un bărbat ales de părinţii ei. Ea era îndrăgostită de un alt bărbat cu care eu împreună cu sora lui complotasem să vină cu o seară înainte de nuntă şi să o răpească pe viitoarea mireasă. Am visat întreg procesul de răpire, inclusiv lacrimile mele de emoţie şi fericire la vederea reacţiei miresei când l-a văzut pe iubitul ei salvând-o de o căsnicie nedorită. Povestea e una clasică, fără nimic nou. Dar totuşi... sentimentele pe care le-am avut în vis, dăruirea şi intensitatea acţiunilor, puterea detaliilor - de la îmbrăcăminte la machiaj, la decor, la personaje şi simţiri- toate astea m-au dat peste cap.

Această ultimă categorie se divide: o parte perfect nebunească, în care nimic din ceea ce visez n-are legătură cu realitate şi una în care îmi cunosc foarte bine personajele dar le pun, involuntar, în nişte situaţii de dimineaţa meditez profund asupra visului.

Ultima categorie de vise e una rară şi interesantă. Mi se întâmplă uneori să visez nişte lucruri care mă pun pe gânduri atunci când ies din oniric dar care mă şochează mai târziu puţin pentru că mi se întâmplă chestii legate de acel vis. Sunt nişte "invocări", ca să le zic aşa. Nu mi le explic, nu ştiu dacă înseamnă ceva sau nu dar mie îmi plac. Cel mai simplu exemplu e şi cel pe care îl am cel mai des şi anume că visez o persoană cu care în viitorul apropiat am contact din senin. N-am să uit niciodată visul în care persoana de care eram îndrăgostită atunci (dar cu care nu eram) îmi apărea în vis stând cu spatele la mine şi îndepărtându-se uşor. În realitate, acela a fost momentul în care, după vis, am aflat că băiatul respectiv s-a îndepărtat total de mine, începând o altă relaţie.

Nu ştiu ce concluzie aş putea pune la postul ăsta. Nici nu mă chinui :)

Cu fluturi: DE MÂNCAT

Am ajuns şi la postarea cu fluturi comestibili :D Sincer, în momentul în care scriu această postare mi-e foame, aşa că se potriveşte de minune. Am făcut o pauză de la fluturii mei, vă prezint mâncărică cu fluturi ce arată foarte bine şi cred că e şi foarte bună.

Sunt gelos, mă aprind...

Aşa grăia Pepe, la un moment dat, acum o grămadă de ani. Gelozia e un subiect discutat şi răsdiscutat. Gelozia poate fi numită o boală, dacă e dusă la extreme. Dar unde e această extremă oare? Ea, gelozia, poate exista cu adevărat sau poate fi doar "montată" în capul tău. Când ai "dreptul" să fii gelos? Până unde duci această limită?

Eu nu eram o persoană geloasă. Adică nu eram nici aşa, să nu mă agit deloc dar nici la extreme nu eram, să fac_ca trenul la fiecare pas. Până la un moment dat. Când am avut, pe bună dreptate, motive să fiu geloasă. Şi când am fost înşelată şi minţită într-un mod mizerabil. Atunci mi s-a format un click, o chestie, un beculeţ cu senzor, un radar, o... ceva acolo.

Se spune că dacă ai încredere în persoana de lângă tine nu ai motive să fii gelos. La mine încrederea există. În proporţii foarte mari. Dar firea extrem de deschisă şi de prietenoasă a bărbatului poate face ca unele femei să înţeleagă alftel firea aceasta. Şi fără să vrei, vezi anumite chestii care ţie îţi par ciudate dar care poate nu au însemnătatea pe care tu le-o dai. 

E greu de explicat când, cum şi de ce apare gelozia. Sau când îşi are locul. Cred că, până la urmă, important e cum gestionezi situaţiile în care apare gelozia. Cum laşi încrederea şi buna comunicare să îşi păstreze primul loc.

Cât îi halatu`? Halatu', cât îi halatu`?

Titlul ăsta e unul metaforic, desigur. Nu știu de ce dar mă duce cu gândul la o insistență enervantă și inutilă. Potrivit perfect cu subiectul pe care vreau să îl dezvolt.

Eu sunt o fire prietenoasă. Îmi place să mă înțeleg bine cu persoanele din jurul meu și, atunci când o persoană nu îmi place, știu să ascund asta dacă situația o cere. Din păcate, tind să mă încred prea repede în oameni și să îmi pun speranțe în prietenia lor. O colegă de serviciu îmi poate deveni foarte apropiată dacă petrec 6-8 ore cu ea pe zi și ajung să simt nevoia să îmi fie prietenă și în afara serviciului, de exemplu.

”Prietenonșenia” asta a mea îmi aduce uneori dezamăgiri. Frecvent, în ultima vreme, mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită în felul acesta. Mi se întâmplă să mă întâlnesc din când în când întâmplător cu o fostă colegă din facultate care mi-a fost foarte dragă și să ne întindem la povești. Mereu punem aceeași placă cu ”musai tre să ieșim la un suc să povestim ca lumea”. Și în 3 ani de când am terminat facultatea n-am ieșit nici măcar o singură dată. Am insistat o dată, am insistat de două, de zece dar... până când? 

Al doilea exemplu e cu o colegă de la master, cea cu care mă înțelegeam cel mai bine, fiind amândouă din Arad (în Timișoara). După disertație i-a rămas stikul la mine, mâine-poimâine e un an de atunci. ”Ieșim duminică la o prăjitură?”. Dumnica asta nu pot eu, următoarea nu poate ea, patru duminici nu mai vorbim deloc, iar nu poate ea și tot așa. Din nou, de ce să mai insist? Până la urmă stikul ei e la mine, ea ar trebui să fie cea interesată până la urmă.

Aș mai putea să dau cel puțin două exemple de acest gen dar devin prea personală așa că mă opresc aici, ideea de bază s-a înțeles. Mai e o situație în care îi arăt unei persoane că o plac, că îmi doresc să fim prietene. Îmi acceptă invitațiile dar niciodată nu invită. Confuză treabă, ce-ar trebui să înțeleg?

Problema mea e că nu știu să pun bariere solide. Sunt o persoană extrem de deschisă și nu întotdeauna acest lucru este unul pozitiv. Mi-aș dori să fiu mai distantă, mai puțin disponibilă. Pentru binele meu. 

Dacă tot sunt la subiectul ăsta, nu pot să nu amintesc și de o prietenie veche, pusă la categoria de ”așa da”. Iza a fost prietena mea cea mai bună mulți ani, în generală. Chiar dacă ne-am îndepărtat între timp, ne-am făcut fiecare alți prieteni, relația noastră a rămas specială. Ne avem încă în suflet și ne vedem cu regularitate. Nu ieșim săptămânal în oraș, e cam dificil și cu faptul că ea stă în Timișoara acum și nu vine chiar atât de des în Arad. Dar ne vedem la fiecare sărbătoare, la fiecare 1 Martie, de zilele noastre și când ne mai facem timp, între aceste date. Întotdeauna avem ce povesti și rămânem cu un gust bun după întâlnirile astea.

E ciudată treaba asta cu prietenia. Un singur lucru e clar, extrem de clar: un prieten adevărat e un lucru de o mare importanță în viață. Poți să ai lângă tine un iubit, un soț, părinții, colegii sau alte persoane cu care să te înțelegi foarte bine dar un prieten intim, care să fie disponibil pentru tine, căruia să îi poți plânge pe umăr de tristețe sau de bucurie, căruia să îi spui ceva ce doar lui ai curaj să îi spui... e de neprețiut!