Wish list

Am o prietenă care pleacă în curând, pentru trei saptămâni, în Japonia, cu o prietenă de-a ei. Aşa, brusc şi dintr-o dată. Se iau şi pleacă, "de nebune" (nu e ceva serios ori ofensator, draga mea), iau avionul şi pleacă în Japonia. Adică, nu e ca şi cum ar pleca la Braşov, pleacă mai departe, mult mai departe. În fine, foarte departe.

Eu nu am atâta simţ al aventurii. Bine, eu nu sunt foarte de acord cu plecarea lor dar asta nu are nicio importanţă. Dar aşa, ideea în sine. Mi-ar plăcea uneori să fiu şi eu mai spontană. Sunt omul listelor, al calculelor, al graficelor, al motivelor pro şi contra... Mi-ar plăcea şi mie să mă trezesc într-o noapte şi să spun că am chef să merg până la Paris, atunci ori a doua zi. Pentru că aşa vreau eu, pentru că am chef să văd Parisul. Să caut cea mai ieftină cursă de ultim moment, să-mi iau câteva chestii, pe cineva drag, să strig "Iuhuuu" şi să pornesc la drum.

Unde-mi doresc să merg, mult mult de tot?

În Africa. E ceva vreme de când am un pitic pe creier care urlă "Africa! Africa! Africa!". Îmi doresc să merg în lumea aceea sălbatică, să văd dacă viaţa e chiar ca-n filme ori documentare, să văd un trib, colibe şi tot stilul lor de viaţă. Ador pruncii ăia negri şi scumpi, vreau să văd sute de astfel de copii, să le împart bomboane şi ei să mă înconjoare încântaţi. Să văd cum îşi confecţionează femeile brăţările şi lanţurile alea multe multe. 

Mi-ar fi frică, normal. Însă în visele mele, merg în Africa însoţită de cineva care a mai fost acolo, de un ghid care să mă apere de orice pericol. Plus că aş avea la mine mâncare bună, apă potabilă şi tot ce îmi mai trebuie pentru a supravieţui acolo. În vise totul e perfect şi ideal.

Al doilea loc în care visez să merg este India. Poate ăsta ar fi mai posibil, cine ştie? De ceva vreme sunt atrasă cu cultura indiană, de locurile acelea superbe. Îmi place locul, îmi place să ştiu cât mai multe tradiţii (chiar dacă unele mă şochează şi nu sunt de acord cu ele). Vreau să văd Taj Mahal-ul, vreau să port sari-uri roşii, galbene, portocalii şi aurii, să mă pictez pe mâini cu henna, să urmăresc dansurile tradiţionale, să... să... să... O grămadă de chestii. A, era să uit, să mănânc mult mango şi toate bunătăţile lor. Iaaai!

A, mai nou m-a apucat o chestie cu Scoţia, habar n-am de ce. Dar, comparativ cu Africa şi India, Scoţia e la o aruncătură de băţ! :))

PS: Revin cu veşti după ce mă întorc din excursiile mult visate!

Până explodăm

La propriu.
E ceva în aer, cu siguranţă.
Suntem pe cont propriu, facem doar ce vrem, ce ne face pe noi să ne simţim bine.
Dar ne suim în capul celor din jur pentru a scăpa de frustrările noastre.
Ne deranjează chestii din viaţa noastră dar ne mulţumim să facem reproşuri în stânga şi-n dreapta, în speranţă că le vom uita pe ale noastre.
Şi apoi ne pare rău dar uităm repede.
Vorbim mai mult decât trebuie şi nici nu prea gândim sau, cel puţin, cântărim ceea ce spunem.
Ignorăm chestii evidente crezând că aşa putem trece peste.
Cerem suport şi înţelegere fără a ne aminti că reciproca e valabilă.
Preocupaţi doar de persoana noastră, rănim persoanele care ne sunt cel mai aproape.

Mie începe să mi se aplece.
Şi mă întreb insistent "Până când?!"
Până explodăm, cu siguranţă!
La propriu!

D'ale lui Papi 7: Emoţii şi stres

Păpicu ăsta al meu mi-a dat în ultima vreme nişte emoţii de nedescris. De-a lungul timpului n-am avut probleme cu el (din fericire!), în afară de mici prostioare făcute de el. La veterinar l-am dus o singură dată, vara trecută parcă. Era cam puturos şi apatic dar nu avea nicio problemă medicală. A fost bine totuşi că l-am dus la veterianar, mi-a mai zis una alta, m-a asigurat că e sănătos, că arată bine şi că e bine îngrijit (fapt ce m-a făcut mândră).

Ei dar acum... Într-o dimineaţă mami a observat că ceva nu e în regulă cu el, tati zicea că n-are nimic, îi e somn, etc. Dar apoi a început să se agite ca un nebun în cuşcă, era când sus, când jos, parcă era turbat. În plus, îşi tot băga lăbuţa dreaptă în gură şi trăgea de ea. De obicei face asta când îi rămâne vreo grăunţă în dinţi sau în unghie dar se întâmplă foarte rar. Iar acum insista, dom'le! M-am apropiat de el să văd ce frast are şi m-a luat cu leşin. Avea sânge pe lăbuţă, lângă unghie. N-am înţeles nici până în ziua de azi ce a păţit, bietul de el. Nu ştiu ce ar fi putut face atâta vreme cât era în cuşcă. Iniţial nu ştiam ce să-i fac dar apoi mi-am amintit că am citit undeva că în astfel de cazuri se pune pudră medicinală pe rană. Sister a venit cu ideea să îl şi spălăm, să nu se infecteze. L-am luat în braţe şi mi s-a tolănit ca niciodată, a stat atâââât de cuminte la spălat şi pudrat de nu mi-a venit să cred. 

S-a calmat apoi şi a adormit. Şi nici n-a mai sângerat apoi. Însă câteva zile după acest episod a fost extrem de cuminte, de liniştit, de bleg... Nu mânca la fel ca de obicei, dormea mai toată ziua, nu mai făcea boacăne. Eram aproape hotărâtă să-l duc la veterinar pentru că nu mai suportam. Mi-era dor să fie Păpicul năzdrăvan, aşa m-a obişnuit, aşa să fie. Era clar că are ceva, nu putea fi aşa cuminte fără motiv. 

Dar încet-încet şi-a revenit şi acum e ca nou. Lăbuţa e bine şi ea, deci e Papi cel pe care îl ştiam. Doamne mulţam! E posibil să fi fost oarecum supărat sau deprimat pentru că nu mai are voie în balcon - locul lui preferat pe timp de vară - pentru că e în plin proces de renovare. Tre să înţeleagă şi el acuma.

Vă las cu câteva poze drăguţe cu Mister Papi!

"Ce, crezi că eu nu ştiu să mă uit fix în cameră?"

Deprimat sau ce?

Bleguţul...

"Mă laşi să dorm aşa crăcănat sau ce faci?"

Dacă ar fi să dau timpul înapoi

Sunt într-o stare de nostalgie ciudată zilele astea, combinată şi cu puţin din entuziasm, nerăbdare, bucurie, speranţă. Aşa că am să păstrez nota şi aici şi voi spune câte ceva despre ce aş face dacă ar fi să dau timpul înapoi. Nu ştiu dacă nu e vorba şi despre oareşce regrete dar nu în sensul dramatic. Schimbare de situaţii, pur şi simplu, o privire în trecut, cu mici modificări mentale.

În primul rând, dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş face şcoala de şoferi de cum am împlinit 18 ani. Nu înţeleg de ce am evitat lucrul ăsta de cinci ani (auăleeeeeu!). Măcar aş ştii o treabă, m-aş scăpa de "amănuntul" ăsta şi nu aş mai lălăi-o ani în şir. Acum mă ţin tare pe poziţii ca un munte şi nu am nicio tragere de inimă să fac şcoala de şoferi. Nu mă dau în vânt după maşini, nu mă atrage şofatul dar carnetul nu strică absolut deloc. Din contră. Dar mi-e groază, mi-e frică de examen şi la cât de zăpăcită mă ştiu şi atentă în alte sute de direcţii decât la cea care trebuie... Am momente în care sunt sigură că mă apuc de şcoală, fac socoteli, planuri, etc. şi apoi, brusc, mă schimb la 180 de grade şi iar o dau la întors. Poate m-oi gândi şi eu cândva serios la treaba asta.

De al doilea lucru nu sunt foarte sigură. E vorba despre facultate. Mi-am dorit cu toată puterea mea să fac Jurnalismul, ştiam că aia îmi place, aia vreau să fac şi aia o să fac. Nu regret şi îmi place în continuare. Dar nu ai cele mai bune oportunităţi după ce termini faculta asta. De fapt, nici nu prea ai, la cum merge treaba cu presa în zilele noastre. Am făcut ceva care mi-a plăcut, ceva care m-a făcut să mă simt împlinită dar acum mă văd cu diploma în mână (încă nu, că originala e la secretariat) şi cu... ce? O colaborare online ca vai de ea, care e gata luna asta oricum? Nu ştiu, poate că dacă aş da timpul înapoi m-aş gândi mai bine dacă să nu fac Dreptul. L-aş face şi acum dar parcă simt că e prea târziu. Plus că nici acolo nu sunt mari perspective. Nu mai bine rămâneam eu la ideea din clasa a 8-a, când visam la Medicină, la disecţii de broaşte, la chirurgie şi alte cele (chestie care mi-a trecut odată ce m-am văzut intrată la Chimie-Biologie)?

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, m-aş fi apucat de un sport acum câţiva ani. Tind să cred că sunt oarecum sedentară, ca o băbuţă. Singura mişcare pe care o fac e mersul pe jos printre staţii în Timişoara când pierd tramvaiele şi faptul că nu (prea) mai folosesc liftul în Arad. E şi asta ceva, nu?

Sunt sigură că aş mai schimba câte ceva dacă ar fi să dau timpul înapoi dar nu-mi vin acum sau nu vreau să le zic :P

Leapşa nr.10

Am preluat şi eu leapşa de pe blogul C.L.M. N-am mai făcut de mult una, mi-era dor.

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film sau cântec?) 

Aş intra în "Jurnalul unei iubiri" ("The notebook") pentru că ador povestea, la fel şi personajul principal feminin (şi masculin). Răspunsul e valabil şi pentru film. Melodie... cred că Jamali-Butterfly.

2. Dacă ai putea să îţi alegi prenumele care ar fi acesta? Dar dacă ai fi de gen opus?
Îmi place numele meu chiar dacă îl poartă cam un sfert din populaţia feminină din România. Îmi place numele Ranya, aşa vreau să o cheme pe fiica mea. Dacă aş fi băiat, mi-ar plăcea să mă cheme Andrei (să mi se spună Andi) sau Rareş.


3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?
Cred că Turcia. Pentru că e foarte frumos şi îmi place limba.

4. Care este visul cel mai neobişnuit pe care l-ai avut şi ţi-l aminteşti?
Am o grămadă de vise neobişnuite, visez toate nebuniile pământului dar nu îmi amintesc acum cu exactitate.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

Sunt un cal maro, superb şi stau pe un câmp, liber, lângă un râu limpede.

6. Dacă ai putea trăi în piele altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai alege-o?
Aş fi ori un bărbat, să înţeleg anumite chestii, ori o cântăreaţă într-un super concert pentru că mereu mi-am dorit să simt senzaţia asta.

7.  Dacă te-ai trezi singur pe lume care crezi că ar fi primele tale gânduri şi ce ai face prima dată?
Ar fi groaznic, m-aş panica, mi-ar fi frică (chiar dacă aş ştii că nu e nimeni să îmi facă rău) şi aş plânge.

Cineva se joacă cu psihicul şi cu sufletul meu!

În primul rând, scuze pentru cacofonia din titlu ;)) Aşadar... vă spuneam într-o postare destul de recentă despre concertul lui Mohombi din Timişoara, din Joia Mare. Pe care l-am ratat cu lacrimi şi suspine. Tot atunci vă spuneam că sunt sigură că tipul va mai veni în România pentru că se pare că îi place. Bine face. DAR...

Mohombi vine din nou în România. În Bucureşti :(( E a treia oară când vine la noi în ţară, a doua oară în Bucureşti. De ce nu vine mai aproape de Arad (dacă nu chiar în Arad!)? De ce nu mai vine o dată în Timişoara? Data concertului e 24 mai, locaţia Club Princess. Preţul biletului mă face să mă dau cu capul de pereţi: 20 de lei. M-aş duce chiar acum, ce naiba? Dar pe mine m-ar costa toată distracţia 20 de lei concertul minunatului Mohombi + 200 de lei drumul + x lei alte cele. Am eu păsărele fluturi în cap dar nici chiar aşa.

Ideea e că mă supără tare rău că iar ratez un concert Mohombi. Eu sunt genul de persoană căreia îi plac apariţiile astea pe scenă, ştiu că pot oricând să ascult melodiile lui, să mă uit la videoclipuri dar nu e totuna. Altfel se aude live, altfel e când îl vezi la câţiva metri.... Oh, Doamne, nu mai zic nimic pentru că o iau razna imediat!

În concluzie, mă roade o ciudă teribilă că Mohombi va fi luna asta în România, atât de departe de Arad, într-un concert atâââââââââââât de ieftin dar, cu toate astea, eu tot îl mai aştept aşa, mai în vest. Şi tot sunt sigură că va mai veni, poate a patra oară va fi cu noroc!

Vă las cu cea mai superbă melodie de dragoste a lui:

 

PS: Voiam să pun poză cu afişul concertului dar nu mă lasă sufletul! Na!

Ce înseamnă un prieten bun?

Prietenii adevăraţi sunt greu de găsit. Şi de păstrat. Dar atunci când îi ai, te poţi considera norocos. Eu am avut noroc să am o relaţie de prietenie excelentă chiar cu sora mea. Mai rar găseşti aşa o relaţie. Ţinem enorm una la alta, vorbim până nu mai putem (şi de obicei putem!), ne ştim mai toate secretele şi ne sfătuim cum ştim noi mai bine (de obicei ea e responsabilă cu treaba asta). De multe ori reuşim să obţinem un fel de telepatie sau gând la gând, cum se spune. De exemplu, când stă prea mult la lucru şi abia aştept să ajungă acasă îi mai trimit câte un mesaj în care îi spun "hai acasăăăă!" şi mă sună şocată, ea fiind pe drum pentru că a ieşit mai repede. Şi ăsta e cel mai banal exemplu. Chiar dacă petrecem mult timp împreună (în ultima vreme tot mai puţin, din păcate), tot ne e dor una de alta când eu merg în Timi, chiar dacă numai pentru 3 zile. Nimeni din lume nu mă cunoaşte aşa de bine cum mă cunoaşte ea. Şi reciproca e valabilă.

Pe lângă sora mea, am şi o best friend. Ne cunoaştem de şapte ani, pe când am nimerit în aceeaşi clasă la liceu şi suntem prietene tot de pe atunci. La început am fost doar prietene, ne înţelegeam bine. Sincer nu ştiu cum am ajuns să ne apropiem atât de mult dar la un moment dat ne-am trezit extrem de apropiate. Sfârşitul clasei a 12-a nu a fost o problemă pentru noi, am fost chiar şi mai bune prietene după liceu. 

Ok, am stabilit că avem best friends. Dar cum sunt cu adevărat cei mai buni prieteni? E mai bun un prieten care te aprobă mereu şi îţi spune ceea ce vrei să auzi sau unul care e sincer şi te ceartă atunci când nu procedezi bine? Cu siguranţă a doua variantă e cea reală. Mie asta îmi place la fetele mele. Mă ceartă fără nicio problemă şi îmi deschid ochii atunci când tind să îi închid. Şi în relaţia asta am învăţat să fac şi eu la fel, să nu le lăudăm doar pe ele :)) Şi-mi mai place la ele că mă ascultă tot timpul, chiar dacă tind să vorbesc prea mult şi uneori, când sunt prinsă într-o chestie insist enorm cu ea. Şi că nu se supără niciodată, chiar dacă devin enervantă.

E mare lucru să ai un prieten adevărat. Dacă ai doi e şi mai bine. Şi când mai ai şi un iubit care să-ţi fie şi prieten în acelaşi timp... nici nu mai am cuvinte!