Titlul ăsta e unul metaforic, desigur. Nu știu de ce dar mă duce cu gândul la o insistență enervantă și inutilă. Potrivit perfect cu subiectul pe care vreau să îl dezvolt.
Eu sunt o fire prietenoasă. Îmi place să mă înțeleg bine cu persoanele din jurul meu și, atunci când o persoană nu îmi place, știu să ascund asta dacă situația o cere. Din păcate, tind să mă încred prea repede în oameni și să îmi pun speranțe în prietenia lor. O colegă de serviciu îmi poate deveni foarte apropiată dacă petrec 6-8 ore cu ea pe zi și ajung să simt nevoia să îmi fie prietenă și în afara serviciului, de exemplu.
”Prietenonșenia” asta a mea îmi aduce uneori dezamăgiri. Frecvent, în ultima vreme, mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită în felul acesta. Mi se întâmplă să mă întâlnesc din când în când întâmplător cu o fostă colegă din facultate care mi-a fost foarte dragă și să ne întindem la povești. Mereu punem aceeași placă cu ”musai tre să ieșim la un suc să povestim ca lumea”. Și în 3 ani de când am terminat facultatea n-am ieșit nici măcar o singură dată. Am insistat o dată, am insistat de două, de zece dar... până când?
Al doilea exemplu e cu o colegă de la master, cea cu care mă înțelegeam cel mai bine, fiind amândouă din Arad (în Timișoara). După disertație i-a rămas stikul la mine, mâine-poimâine e un an de atunci. ”Ieșim duminică la o prăjitură?”. Dumnica asta nu pot eu, următoarea nu poate ea, patru duminici nu mai vorbim deloc, iar nu poate ea și tot așa. Din nou, de ce să mai insist? Până la urmă stikul ei e la mine, ea ar trebui să fie cea interesată până la urmă.
Aș mai putea să dau cel puțin două exemple de acest gen dar devin prea personală așa că mă opresc aici, ideea de bază s-a înțeles. Mai e o situație în care îi arăt unei persoane că o plac, că îmi doresc să fim prietene. Îmi acceptă invitațiile dar niciodată nu invită. Confuză treabă, ce-ar trebui să înțeleg?
Problema mea e că nu știu să pun bariere solide. Sunt o persoană extrem de deschisă și nu întotdeauna acest lucru este unul pozitiv. Mi-aș dori să fiu mai distantă, mai puțin disponibilă. Pentru binele meu.
Dacă tot sunt la subiectul ăsta, nu pot să nu amintesc și de o prietenie veche, pusă la categoria de ”așa da”. Iza a fost prietena mea cea mai bună mulți ani, în generală. Chiar dacă ne-am îndepărtat între timp, ne-am făcut fiecare alți prieteni, relația noastră a rămas specială. Ne avem încă în suflet și ne vedem cu regularitate. Nu ieșim săptămânal în oraș, e cam dificil și cu faptul că ea stă în Timișoara acum și nu vine chiar atât de des în Arad. Dar ne vedem la fiecare sărbătoare, la fiecare 1 Martie, de zilele noastre și când ne mai facem timp, între aceste date. Întotdeauna avem ce povesti și rămânem cu un gust bun după întâlnirile astea.
E ciudată treaba asta cu prietenia. Un singur lucru e clar, extrem de clar: un prieten adevărat e un lucru de o mare importanță în viață. Poți să ai lângă tine un iubit, un soț, părinții, colegii sau alte persoane cu care să te înțelegi foarte bine dar un prieten intim, care să fie disponibil pentru tine, căruia să îi poți plânge pe umăr de tristețe sau de bucurie, căruia să îi spui ceva ce doar lui ai curaj să îi spui... e de neprețiut!
