Fata asta

E o chestie oarecum ciudată. Stau şi mă uit la fata asta şi parcă nu-mi mai place ce văd. I se citeşte pe chip... de fapt nu, nu i se mai citeşte nimic pe chip. Parcă ar fi o urmă de veselie dar dacă vrei să o citeşti, nu mai reuşeşti. Şi tocmai în asta constă ciudăţenie, că ea era atât de uşor de citit! Nu era nevoie să îţi vorbească, ştiai din primele clipe care îi e starea.

Starea... Nici nu ştiu ce să spun despre ea. E, clar, iritată. I s-a declanşat o chestie, habar n-am ce, de se enervează prea repede. Îi convin tot mai puţine, descoperă că o deranjează tot mai multe şi izbucneşte tot mai des. Poate cere prea mult, cine ştie? Se dezamăgeşte prea repede. Şi parcă nu mai are interes. Sau se piede în el. Vrea atât de multe, pare ameţită de toate chestiile pe care le-ar vrea încât nu mai ştie ce sau cine are prioritate. Preocuparea asta care vizibil îi macină gândurile o face să pară dezinteresată. Şi e trist că transmite un asemenea mesaj.

Pare mai glumeaţă. Ăsta poate fi luar drept un lucru bun. Dar dacă o cunoşti bine îţi dai seama că nici asta nu e chiar o chestie autentică. Se ascunde. Tot mai mult. Strânge multe acolo, în suflet, şi deşi ştie că e posibil ca la un moment dat totul să facă poc!, se teme.

Teamă, nelinişte, neîmplinire, agitaţie, nehotărâre, nevoie de explicaţii, nevoie de a înţelege, constrângere, sufocare, toate astea i se citesc pe chip. Să se numească asta nefericire?

Dar.. stai puţin!

Fir-ar să fie! Asta e o oglindă?...