...

Aveam bagajele făcute. Erau la uşă, ascunse pe undeva. Se vedea doar o urmă din ele. Aşteptam un moment. Nu potrivit, că nu există aşa ceva. Momentul a venit, nechemat de mine în totalitate. Dar a venit. Şi mi-am luat bagajele. Sunt grele. Ştiam cum sunt doar că... atââât de grele?!

Acum nu ştiu ce să fac cu ele. Nu ştiu încotro să o apuc. Le car după mine. Dar eu am plecat, nu? Uneori îmi vine să le las să atârne de mine până... nu ştiu până când sau până ce. Alteori îmi vine să le desfac şi să revin. Nu pot să fiu nepăsătoare. Nu pot să-mi doresc doar fericirea mea. Nu pot, nu e corect. Nu ştiu.

Vreau să fiu eu cu mine, singură, să mă înţeleg întâi eu şi apoi să... Să nu ştiu ce. Ceva. Îmi vine să mă fac la fel ca tanti asta din poză pentru o vreme (mai puţin groaza de pe chipul ei) şi să mă reculeg. Doar că nu pot să mă gândesc doar la mine. Nu pot să fiu egoistă. Eu nu. Nu sunt de felul meu aşa, ce să mai vorbesc despre situaţia asta...

FERICIRE, curaj, înţelepciune, linişte... veniţi la mine, vă rog eu!

PS: Această postare nu are nevoie de comentarii.