Coşmar

Nici cea mai neagra şi mai tare cafea, nici cel mai puternic analgezic, nici cel mai puternic soare, nimic din toate acestea nu poate şterge efectul acestui coşmar.

Eram singură. In jurul meu nu era nimic, era frig. Iar eu păşeam pe o fâşie subţire de gheaţă, imensă. Eram extrem de înfricoşată. Pentru că eram singură. Pentru că era frig. Pentru că la fiecare pas pe care îl făceam, de sub picioarele mele se auzea un pocnet slab. Pentru că în orice moment puteam să cad în apa rece, neavând în jur niciun sprijin. 

Acum, dintr-o dată, îmi era şi mai frică. Pentru că de sub gheaţă au apărut, pe rând, chipurile a multor persoane. Apropiate, foarte apropiate, prieteni vechi, prieteni noi, familie, oameni pe care i-am văzut doar de câteva ori în viaţa mea... o mulţime de feţe de sub gheaţa subţire şi care se juca cu mine; nici nu mă susţinea dar nici nu ceda. Toţi aveau acelaşi rânjet pe faţa, rânjet adresat mie. Fiecare îmi spunea ceva, vedeam că gura lor se mişca doar că nu auzeam nimic de sub stratul de gheaţă.

Brusc m-am trezit. Am respirat repede de câteva ori şi, până să îmi dau seama că e doar un coşmar, am adormit la loc. Am apărut exact acolo unde am fost lăsată în primul vis, doar că am aterizat prost. Gheaţa s-a spart sub mine brusc, atât de brusc încât aproape că nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Singurătatea şi frica din primul vis nu au fost nimic pe lângă cele din cel de-al doilea.

Gheaţa s-a spart.

Atât. 

The end.