Ataşamente

Dintotdeauna am fost genul de om care se ataşează foarte repede de oameni şi obiecte. Dacă ajung să ţin la cineva sau la ceva, greu mă pot dezlipi. Chiar şi dacă sunt rănită de cineva la care ţin, tot mă dezlipesc greu. Nu îmi place deloc ideea de a-mi scoate pe cineva din suflet, fie că trebuie, fie că nu, fie că vreau, fie că nu, fie că merită, fie că nu.

Ca o completare la faptul că mă ataşez repede, obişnuiesc să păstrez chestii de la oameni dragi. Nu doar că păstrez cadouri ci şi lucruri legate de respectivele persoane (bilete de la film/teatru/meci/concert, ambalaje de la prima ciocolată, pixul cu care a scris ceva, florile presate, etc). Povestea cu cadourile e de dezbătut. Niciodată nu mi-a plăcut ideea de a arunca lucrurile primite de la o persoană de care te-ai despărţit. Dacă odată te-ai bucurat de ele, nu văd de ce ai renunţa la ele atunci când se termină totul. Într-adevăr lucururile respective îţi pot trezi amintiri dar chiar şi aşa nu văd de ce le-ai arunca sau ai renunţa la ele. În afară de a te satisface pe moment nu cred că există vreun alt efect, poţi ajunge să regreţi mai târziu, când suferinţa se va fi diminuat. Dacă îţi fac rău pe moment, le poţi închide într-o cutie la care poate vei simţi nevoia să te întorci mai târziu. Eu pun mare preţ pe amintiri.

Ţin minte că prima oară când m-am îndrăgostit, nu aveam nimic de la persoana respectivă, ceva ce să strâng în braţe când mi-e dor de el, ceva care să-mi facă fluturii din stomac să dea din aripi atunci când privesc acel ceva. Şi simţeam nevoia să am, mai ales că îl vedeam foarte rar pe respectivul băiat. Ei şi la un moment dat îi căzuse din buzunar o monedă de 50 de bani care a rămas la mine. Şi am purtat în buzunar luni în şir moneda aceea, ştiind că fusese a lui. O chestie simplă, un nimic. Şi totuşi, pentru mine însemna enorm pentru că era de la el. Îmi amintesc şi acum cât am suferit când am dat moneda (nu uit niciodată, într-o librărie), amestecând-o cu alte monede. Îmi venea să mă întorc şi să rog vânzătoarea să mă lase să îmi iau moneda înapoi, puteam să jur că aş recunoaşte-o. Dar nu am făcut-o, am luat întâmplarea ca atare, dând vina pe mine, pe neatenţia mea.

Problema mea apare atunci când o persoană mă răneşte şi dau de vreun lucru de la persoana respectivă sau care pur şi simplu îmi aduce aminte de ea. Depinde foarte mult de sentimentele cu care rămân în legătură cu o persoană. Am rămas înconjurată de o mulţime de obiecte după o relaţie lungă şi frumoasă şi nu am simţit niciodată nevoia să le înlătur, din contră, îmi sunt încă foarte dragi. Însă un singur parfum de la o persoană anume mă ţine pe loc. Îmi place foarte mult, îmi plăcea de cum l-am primit şi mă dădeam cu el atunci când era bine cu respectivul. Însă după ce m-a rănit, nu m-am mai putut apropia de parfum. Îmi place în continuare dar nu îl pot folosi. Pur şi simplu mi se pune o gheară pe suflet când mă apropi de el. Îmi spun de multe ori că e DOAR un parfum şi atât şi că îl pot folosi liniştită dar de fiecare dată când întind mâna spre el îmi spun "eh, lasă, mâine...". Încă nu a apărut acel mâine.

Nu-mi dau seama cum e mai bine. Ţine de fiecare persoană în parte, cum preferă să ţină amintirile. Eu voi ataşa mereu de sufletul meu şi lucruri.