În total dezacord!

Astăzi m-am confruntat, pentru a nu știu câta oară, cu o situație care nu-mi place deloc. Nu îmi place să mă contrazic cu persoane care nu gândesc nici măcar câteva la sută ca mine. Simt că îmi pierd timpul, asta în primul rând. Și aș putea să mai adaug vreo câteva motive, dacă ar conta.

Iubitul meu adoră să îmi facă surprize, să îmi facă tot felul de cadouri. De la foarte mici, la foarte mari. Cu sau fără motiv. Acest lucru se întâmpla încă de pe vremea când nu eram împreună, ci doar prieteni foarte buni. La început am fost flatată... ba nu, sunt flatată și acum, absolut de fiecare dată. Însă la început eram și mai surprinsă, poate pentru că nu eram obișnuită. Și, ca orice îndrăgostit, credeam că așa e la început. Însă începutul nostru continuă și după 2 ani. Primesc flori cu sau fără ocazie. Mă trezesc cu un inel nou când mă aștept mai puțin, la scurt timp după ce am mai primit unu. Văd o rochie frumoasă pe care nu îmi dau seama că am admirat-o foarte tare și o primesc a doua zi.

Și acum să ajung la motivul postării. Iubitul meu, când e de după-masă la serviciu și are drum prin centru sau dacă pur și simplu așa are chef, mă vizitează 5 minute la lucru. Și, în 80% din vizite îmi aduce câte ceva. Ceva de ronțăit sau flori. Și când se întâmplă să fie colegii mei prin birou se crează discuții - împărțite. Lumea crede că trăiesc într-o bulă de fericire și că, mai devreme sau mai târziu bula asta se va sparge. Cândva și eu credeam așa ceva. Mi-era imposibil să cred că fericirea aia de la început și starea aia de plutire se poate păstra mai mult de câteva luni. Însă până nu ajungi să trăiești așa ceva nu ai cum să crezi. Nu am relația perfectă, poate că nici nu există așa ceva. Dar fac parte din oamenii aceia pe chipul cărora se citește împlinirea și iubirea (și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu neîncetat!).

Unul dintre colegii mei mă ia la mișto de fiecare dată. Azi, când am apărut cu un buchețel de flori și-a început discursul. Pe scurt, mi-a spus că sunt cu capul în nori acum și că, atunci când mă voi lovi cu capul de zid va fi mai rău și că atuuuuunci îi voi da dreptate și vom mai vorbiiiii noooooiiiii. Că și el a trecut prin faza asta și știe că mai e puțin și se va încheia perioada asta frumoasă și bla bla bla. Două lucruri vreau să spun (pot mai multe dar astea îs cele mai importante):

1. Nu pot să iau ca pe un sfat înțelept (mai ales exprimat în modul ăsta) de la un bărbat pe care l-am auzit vorbind de nevasta lui de maxim 5 ori în 8 luni (și atunci spunându-i ”a mea”, nu ”soția mea” sau ”nevastă-mea” sau pur și simplu pe nume, nici măcar nu știu cum o cheamă) și pe care l-am surprins cu mâinile încolăcite pe fundul tipei de la vânzări (măritată și asta de câteva luni). Pur și simplu tot ce-mi zic astfel de oameni îmi intră pe o ureche și îmi iese pe cealaltă.

2. Sunt conștientă de faptul că rozul nu poate fi roz mereu. Cândva credeam și eu că sunt pe un nor de puf de pe care o să cobor la un moment dat și că surprizele și atențiile se vor rări cu timpul. Însă acum știu că asta e realitatea noastră, a mea și a lui, că așa e construită relația noastră, că așa suntem noi. Și până la urmă, așa cum i-am spus și domnului Știe-Tot, de ce să nu mă bucur acum de momentele astea? Când apare în ușă de ziua mea cu baloane cu fluturi cu heliu să-mi spun ”Ahh ce fain, dar peste cinci ani oricum nu mai primesc așa surprize” sau să savurez momentul? De fiecare dată când vine cu flori sau iaurt cu kiwi sau Barni sau un medalion cu fluturi sau un inel cu pietre sau o rochie de botez sau un parfum sau o carte sau meniu crispy cu sos de usturoi sau ojă galben fosforescent să îmi spun că mai târziu nu voi mai primi așa ceva decât de ziua mea, de Crăciun și de 8 Martie? 

Hmmm... cred că îi destul de clar :)