Știți momentele alea de respiro de după un eveniment/pas/moment important sau foarte important din viața? Când totul devine lin, așa ca o rutină chiar. Și ajungi la un moment dat să te plictisești și ”coci” un alt eveniment/pas/moment. Că doar ăsta e mersul firesc al lucrurilor.
Haideți să vă povestesc cum funcționez eu la astfel de momente!
Am fost dintotdeuna genul de om care se aruncă cu capul înainte, care s-a lăsat copleșit mereu de sentimente, care a acționat mereu din primul impuls. Parcă de când am mai îmbătrânit (vorba vine!) m-am mai temperat și am învățat să gândesc puțin înainte și abia apoi să acționez. Bine, nu e o stare dinaia exagerată, în care nu gândesc chiar nimic din ceea ce urmează să fac și ajung apoi să regret. E doar un mega entuziasm pe care nu mi-l pot ține în frâu prea mult. Un exemplu foarte banal: vreau să plănuiesc o mini vacanță romantică cu Andrei, doar pentru noi doi. Și îmi spun: ”nu zic la nimeni, concretizăm totul și abia apoi”. Zis și făcut. Să zicem că în ziua respectivă mă întâlnesc cu fetele. ”Ahhh, nu le zic nimic, așa am stabilit. Trei, doi, unuuuu ȘI! Auziți fetelor? Să vedeți ce plănuiesc eu!”. Mdea...
Ăsta a fost exemplul funny și mega simplu. Acum urmează ceva mai serios. Chestie pe care încă o cântăresc să îmi dau seama dacă îi de bine sau de rău (sau de rău sau de foarte rău). Revin la o anumită concluzie după ce povestesc despre ce e vorba mai exact.
”Problema” e că mintea mea e formată pe modelul că atunci când urmează să mi se întample un lucru, îl trăiesc întâi în mintea mea și abia apoi îl trăiesc și concret. Cel mai bun exemplu e și cel mai mare și mai important: căsătoria/nunta. După ce ne-am dat seama că relația noastră e una serioasă, existau momente în care întâmplător ajungea să se aducă în discuție căsătoria/nunta, în discuțiile cu Andrei sau cu alți prieteni. Și atunci răspundeam clar „Nuuu, nu vreau să mă mărit”. După încă câteva luni, când Andrei a devenit din hotărât în foarte hotărât, parcă-parcă am început și eu să zic mai domol ”Da, poate dar mai încolo”. Și aveam discuții gen ”noi când o să facem nuntă nu o sa avem așa X” sau ”Noi o să avem X la nunta noastră”. Și încet-încet am început să ne gândim cam ce am vrea și ce nu am vrea la modul că știam în mare cam tot ce va însemna nunta noastră :)) Și când omul a devenit și mai hotărât, m-a făcut și pe mine să fiu la fel. Și atunci s-a dat startul: dimineața, la prânz și seara și între mese gândurile mele se îndreptau doar spre acest subiect. Avem două miliarde de scenarii despre cum voi reacționa când voi fi cerută, despre cum îi vom anunța pe ai noștri (pe ai mei de fapt, că ai lui știau ce plănuia el), știam data nunții, știam ce culori alegem, știam toate sălile din Arad, știam ce vreau și ce nu vreau, știam ce rochie vreau (prințesăăăă), știam pe ce melodie o să dansăm, îmi imaginam momentul în care vine Andrei să mă ia de acasă, slujba de la biserică... Trăiam în capul meu momentele alea de zeci de mii de ori. Și starea asta s-a întins până când am ajuns efectiv la nuntă sau la momentele respective. Și numa bine când am ajuns să facem cu adevărat planuri ne-am dat seama că din toate planurile noastre inițiale, cele doar visate, singurele chestii care au rămas la fel au fost melodia pe care să dansăm și rochia mea :)))
La un moment dat, la câteva luni după nuntă am început să mă panichez de chestia asta și să mă întreb dacă e o chestie sănătoasă. Știi faza aia cum te întreabă toată lumea ”când te măriți?” și după ce te măriți te întreabă ”când faci bebe?” și după ce faci bebe te întreabă ”când faci bebe2?”. Ehh, înțelegeți unde bat? Tocmai mă căsătorisem... mă rog, înțelegeți voi :))) Am discutat cu psihologul pe tema asta și m-a liniștit oarecum. Mi-a explicat că așa e formată mintea mea, că nu trebuie să îmi blochez gândurile astea pentru că e clar că eu, pe undeva, mă alimentez cu ele. Singura chestie e să nu pierd din intensitatea trăirilor atunci când chiar mi se întâmplă lucrurile pe care eu le repet obsesiv în gând. Știi, acuma că scriu despre subiectul ăsta îmi dau seama că și faptul că îmi doresc atât de mult un lucru mă face să mă gândesc în modul ăsta la el. Adică eu nu pot doar să mă gândesc ”Vreau role. Doamne ce vreau role! Îmi doresc role de mor!” (visul neîmplinit al copilăriei mele). Eu musai trebuie să merg mult mai departe cu gândul și trăiesc în minte momentul în care le cumpăr și îmi striclesc ochii de bucurie, momentul în care le scot din cutie și mi le pun în picioare, primii pași, bătaia vântului, vrâââj-vrââââj...
PS: nu vă spun în ce etapă sunt la faza cu bebele :D :D :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu