Despre prietenie

Atenție, postare luuuungă :)))

Sunt o persoană foarte prietenoasă. Dacă e să privesc în profunzime, aș putea spune că sunt prea prietenoasă. În sensul că mă arunc repede în relații de prietenie și am mult prea multe așteptări de la cei din jur sau de la prietenia în sine.

Nu am mulți prieteni. Ba mai mult, pot să spun că am puțini prieteni. Puțini și buni, știți vorba aia. Cu toate astea, simt nevoia uneori ca numărul ăsta să crească. Pentru că am ajuns la vârsta la care fiecare își face (sau are deja) drumul lui, cu alte priorități și nu întotdeauna ai/au disponibilitate. Nu știu exact cum să explic chestia asta. Cred că am să revin asupra acestui lucru după ce punctez un aspect foarte important.

Până la un moment dat în viață, nu am avut noroc la prieteni. Prima mea prietenă cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I, prietenă pentru care eu eram pe locul II, ea având deja o prietenă cea mai bună. Însă eu am considerat-o așa până în clasa a 6-a, când s-a mutat la altă școală iar în inima mea a apărut Iza. Iza a fost prima persoană pe care am considerat-o cea mai bună prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Am fost foarte apropiate și am trăit împreună momente de toate felurile. Ideea de best friends s-a păstrat până prin primii ani de liceu când, treptat, am început să ne îndepărtăm din motive despre care nu voi vorbi. Pentru că prietenia noastă a fost specială și a rămas specială. Iza e cea mai vechie prietenă a mea, e omul meu de suflet. Păstrăm legătură și acum, după mai bine de 15 ani. Ne vedem rar, de vreo 4-5 ori pe an (ea stă în Timișoara), mereu de zilele noastre, mereu de Crăciun și Paște. Însă niciodată nu ratăm aceste 4-5 întâlniri și atunci povestim tot ce-am făcut de când nu ne-am văzut. Prietenia noastră a fost, este și va fi una specială. Tocmai de asta Iza mi-a fost domnișoară de onoare principală la nuntă.

Când am ajuns la liceu am cunoscut-o pe Roxi. Sunt vreo 12 ani de atunci, de când Roxi e prietena mea cea mai bună. Ne-am înțeles din prima și cu trecerea anilor ne-am consolidat relația foarte, foarte mult. Ne-am format împreună ca adolescente, ne-am transformat împreună în femei. Am râs împreună, am plâns, ne-am enervat, ne-am plictisit, ne-am distrat, am dansat... Mă rog, am trăit tot ce am trăit ÎMPREUNĂ. Fără să ne certăm vreodată. Nici măcar o singură dată, în 12 ani. Am avut momente în care nu mai comunicam cum trebuie, când ne-am îndepărtat într-un fel sau altul, când am crezut că prietenia noastră s-a șters dar niciodată nu ne-am certat sau ne-am spus vorbe grele, pe care să le regretăm cândva. Cred că din cauza asta prietenia asta rezistă și azi. Plus faptul că, de fapt, suntem trei. Pentru că la un moment dat am inclus-o în grup si pe Roxy, sora mea (despre care urmează să scriu în continuare). Suntem un trio excelent, cu milioane de plusuri și cu imperfecțiunile lui. Suntem întotdeauna una pentru cealaltă, în orice condiții. Chiar dacă relațiile, căsătoriile, copiii au intervenit pe parcurs. Chiar dacă nopțile de pijama party sau ieșirile în oraș nu vor mai fi niciodată cum erau acum câțiva ani, tot același trio suntem, sufletele noastre sunt la fel de bine conectate. În ciuda distanței, noi rezistăm. Pentru că Roxi a noastră stă la aproape 70 de km de Arad. Ăsta cred că a fost singurul dezavantaj al prieteniei noastre, distanța. Deși cred că până la urmă face și asta parte din prietenia noastră, a fost ca un test pe care l-am trecut mereu cu biro. Prietenia cu Roxi e exact ca în poza din stânga. Sunt sigură că prietenia noastră va dura toată viața, sunt dispusă să bag mâna în foc pentru asta. Știu că nimic pe lumea asta nu e sigur, cred cu tărie că un om se poate schimba oricând dar, din nu știu ce motiv, sunt dispusă să îmi asum riscul de a fi sigură pe prietenia asta. 

Cred că fiecare dintre noi are în viață un om lipit de suflet, cel mai special om existent. Dumnezeu mi-a dat o soră care să-mi fie acest gen de om. Soțul meu e persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lume, părinții meu sunt cei mai speciali oameni, pe care îi iubesc enorm. Însă sora mea, Roxy, este omul meu special. Am fost prietene bune de mici, am fost legate într-un mod inexplicabil, într-un mod pe care mulți nu l-au înțeles. Când eram copii, am avut o perioadă când ne certam des dar niciodată la modul serios. În toată viața noastră, de aproape 28 de ani, ne-am certat o singură dată. N-are sens să povestesc tot ce înseamnă relația noastră, ideea e că suntem extrem de norocoase să ne avem una pe cealaltă. Roxy mi-a fost mereu stâlp de susținere. A fost mereu omul cu care m-am sfătuit înainte de a lua o decizie. Nu știu să explic ce înseamnă relația noastră. Știu doar că indiferent de condiții, indiferent de oamenii care au trecut prin viața noastră, indiferent de distanță, am fost și suntem una lângă cealaltă. Roxy e genul de om care ar veni la nevoie și în toiul nopții în caz de ceva iar reciproca ar fi valabilă. Roxy mi-e soră, Roxy mi-e prietenă, Roxy mi-e confidentă, Roxy mi-e ajutor de nădejde.

Mai am o prietenă bună-bună, Anca. A fost și ea cu noi la liceu și am devenit prietene apropiate din clasa a 11-a. E persoana cu care poți să râzi cel mai mult. E o persoană pentru care valoarea unui om cântărește foarte mult. Ce-mi place cel mai mult la Anca, în afară de căldura ei, e faptul că e genul de om care te caută, care se interesează de tine în orice condiții. Aici e punctul meu sensibil. Ca o paranteză, să exemplific: celelalte două domnișoare de onoare pe care le-am avut, pe lângă Iza, mi-au fost apropiate la fostul meu loc de muncă, fete tare dragi mie. Însă niciuna dintre ele nu m-a întrebat vreodată în cele 14 luni de pregătiri pentru nuntă cum sunt, ce am făcut, ce mai am de făcut. Mi-au fost alături la nuntă, au fost niște drăguțe, cu adevărat drăguțe. Și acolo s-a oprit tot. Nici nu-mi amintesc când am vorbit ultima oară, probabil la scurt timp după nuntă și atât... Mă rog, înapoi la oile noastre. Anca s-a împrietenit foarte repede și cu Roxi. De fapt, ne înțelegem foarte bine toate patru însă foarte rar ne vedem în formula completă. Așa că formăm două grupuri tare faine: Roxy-Roxi-Eu și Roxy-Anca-Eu. ”Problema” cu Anca e faptul că are studii în străinătate, iubit în State și planuri de mutat acolo, unde să-și dezvolte minunata carieră în domeniul foto. Deci din nou, distanța apare (și ce distanță!). Dar încă nu e nimic concretizat așa că mă bucur cât pot de apropierea noastră.

Pot fi maxim de recunoscătoare pentru prietenele pe care le am. Și chiar sunt. Însă uneori simt nevoia să am lângă mine prietene, cunoștințe, nu știu exact cum să le numesc. Fete cu care să ies la o cafea și o bârfă, fete cu care să merg la sport, la un concert atunci când fetele mele nu sunt disponibile. De exemplu, acum puțină vreme am suferit tare mult când am vrut să merg la un concert în Timișoara și efectiv mi-am dat seama că nu am cu cine să merg. Epuizasem toți ”oamenii mei”: soțului nu îi plăcea cine concerta, Roxy idem, Roxi nu avea cum (pentru că bebe), cu Anca nu aveam transport (nu îmi luasem încă mașina - apropoooo am mașinăăăăăăăă!!!!!) și... atât. Sunt extrem de recunoscătoare pentru oamenii apropiați și importanți pe care îi am lângă mine însă mi-am dat seama că sunt cam limitată la ei. În sensul că în lipsa lor, cu cine rămân? Mă sperie chestia asta, o fi de rău?