Coplesitor. Asta e cuvantul care descrie cel mai bine ceea ce simt acum, cand mai e atat de putin pana sa cunoastem copilasul nostru. E un amestec extraordinar de sentimente si trairi, pe care greu pot sa le explic.
In primul rand, efectiv nu imi vine sa cred cand si cum au trecut cele noua luni si ca ne despart doar doua saptamani pana la nasterea lui Nicholas - teoretic, practic cat vrea el. Am momente in care sunt extrem de nerabdatoare si efectiv abia astept sa trec prin experienta nasterii si, mai ales, sa il vad si sa il tin in brate pe bebe. Se spune ca asa e in ultima luna de sarcina, devii satula de burtoc si abia astepti sa scapi si sa treci la cealalta etapa. Eu nu credeam ca voi fi asa si uite ca, partial, chiar asa e. Tarziu am ajuns la momentul asta, abia acum, de vreo trei saptamani. Si asta pe de o parte pentru ca stiu ca mai e atat de putin pana sa fie Nicholas cu noi si e mega emotionant si pe de alta parte pentru ca deja devine tot mai greu. Am o burta mare si acum, de cateva zile, o simt foarte grea. A inceput sa ma doara si pe mine spatele (am avut noroc mare in sarcina, nu m-am lovit de dureri mari de spate), si in partea de sus si in partea de jos. Si e incomod, ma misc greu, simt greutate pana in talpi. Ma si doare burta in partea de jos, simt cum toata greutatea lui bebe (3154 g) plus ce mai am eu pe acolo coboara in pelvis si e auch! Nu mai pot sa fac mare lucru, ma plimb dintr-un pat in altul pentru ca statul in picioare sau facutul activitatilor ma obosesc rau. Nici vorba sa fac plimbari de relaxare, chiar si pana la ai mei sau la magazin sa iau paine devine obositor rau. Uneori ma mustra constiinta ca nu fac mare lucru si ca as vrea sa fiu mai virgoanta. Dar, asa cum zice Andrei cel intelept, am facut asta 8 luni jumate, deci acum pot sa ma lenevesc maxim si sa am grija sa nu ma obosesc mai deloc.
Intorcandu-ma la ceea ce am scris mai sus, la inceput, pe de alta parte, recunosc cinstit ca nu imi vine sa cred ca nu o sa mai am burtica si ca o sa am momente in care o sa imi fie dor de ea. Eu fac parte dintre femeile care au savurat in totalitate perioada sarcinii, de la inceput si pana la sfarsit. Dar cred ca totusi dorinta si nerabdarea de a-l vedea pe bebe e mult mai mare.
Si eu si Andrei oscilam in sentimente. In sensul ca suntem extrem de fericiti si abia il asteptam pe bebe dar in adancul sufletului nostru recunoastem cu chiu cu vai ca ne e frica si ca suntem cumva ingroziti de ceea ce urmeaza. Cred ca din dorinta de a fi parinti buni, de a creste un om asa cum trebuie, ne temem. Am vrea sa stim sa le facem pe toate si de fapt avem impresia ca nu stim nimic si ca vom lua totul asa cum va veni. Pe undeva, chiar asa va fi dar eu am incredere ca impreuna vom putea sa facem perioada asta una frumoasa si implinita, asa cum am facut totul pana acum.
Doamne ajuta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu