Ai simţit vreodată...?

Ai simţit vreodată că lumea parcă se opreşte în loc, şi asta doar în sufletul tău? Că în acel moment toate sentimentele pe care le-ai acumulat, nu mai încap şi sufletul îţi explodează? Ai simţit vreodată că trecutul, pe care îl considerai trecut, nu mai e trecut? Ai simţit vreodată că prezentul dispare atât de repede încât nu mai e prezent, ci devine trecut? Sau că prezentul e atât de departe de tine încât devine viitor? Ai simţit vreodată că iubirea e atât de mare încât nu mai încape în suflet, atât de intensă încât îţi apasă sufletul? Ai simţit vreodată că tristeţea se instalează comod în sufletul tău, luând cu neruşinare locul fericirii, alungând-o? Ai simţit vreodată că amintirile se şterg încet-încet, creierul uitându-le dar sufletul păstrându-le pe vecie? Ai simţit vreodată că un prieten vechi revine în viaţa ta, făcându-ţi zile fericite iar un altul, prezent, se întepărtează? Ai simţit vreodată că ploaia te face fericit şi soarele te întristează? Ai simţit vreodată că îţi vine să râzi atunci când plângi, că îţi vine să plângi atunci când râzi? Ai simţit vreodată că vrei să taci când alţii te pun să vorbeşti, că vrei să vorbeşti când alţii te pun să taci? Ai simţit vreodată că vrei şi că nu poţi, că poţi şi că nu vrei?

Dar tu ai simţit vreodată?

Eu da.

Postare pentru două sexe

- Din seria Viena+Munchen -

• pentru fete
  

Nu pot spune câte magazine şi super-magazine am văzut pe acolo. Adevărul e că excursia a fost făcută în aşa fel încât să nu zăbovim prea mult prin magazine, aşa că nu am intrat în tot ce mi-a sărit în ochi (adică aproape tot ce vedeam). Din Viena ţin minte un magazin, Swarovsky. O minunăţie! Presată de timp, am ratat o brăţară de vis, la doar 15 euro. Şi acuma îmi pare rău pentru ea. În Munchen însă m-a şocat un bulevard întreg. IMENS! Luis Vuitton, Dolce&Gabanna, Bvlgari, Gucci, Chanel, Ralph Lauren, Tiffany, Hugo Boss, Vertu, Escada, Armani, Cartier, Jimmy Choo... Ţi se învârtea gâtul, nu mai ştiai unde să te uiţi. A! Mi-am mai amintit şi de un super-magazin din Viena, de rochii de mireasă şi de ocazii, fabuloase şi la preţuri avantajoase. Mă refer la preţuri începând de la 199 euro iar cea mai scumpă era 2000 euro. Cel puţin aşa scria pe afişul din vitrină, or fi fost şi mai scumpe înăuntru, doar n-or face reclamă la cele mai scumpe, să alunge clienţii. Dar ideea e că păreau foarte frumoase şi modelele şi preţurile.

• pentru băieţi

Încă de când am ajuns în Viena mi-am dat seama că nu există stradă pe care să nu fie parcate cel puţin două scutere/motoare. Niciunde n-am mai văzut atâtea. Ceea ce nu ştiam eu în prima zi a excursiei era că voi merge la Munchen, la Showroom BMW şi Muzeul BMW. Mă gândeam că va fi interesant ce voi vedea acolo dar n-am crezut că va fi ATÂT de interesant. În primul a fost totul modern, ultimele răcneturi, ne-au lăsat să ne pozăm în maşini, pe motoare, să le inspectăm de aprope. Era o atmosferă superbă, muzică rock pe fundal, o mulţime de oameni, lumini, aranjamente. În al doilea însă, a intervenit tradiţia. Maşini din cele mai vechi timpuri, o istorie întreagă. Un muzeu imens, mă dureau picioarele îngrozitor când am terminat turul. Am făcut o grămadă de poze însă n-am cum să pun nici un sfert din ele aici. Cine vrea musai să vadă, să îmi ceară liniştit (sau liniştită, chiar dacă am zis că aici e partea pentru băieţi). Pentru iubitorii de maşini sau scutere/motoare, recomand din toată inima acele două locuri pentru că într-adevăr sunt locuri care merită să fie văzute. Aşa că, dacă sunteţi pasioanţi şi aveţi posibilitatea să mergeţi, nu staţi pe gânduri! Şi ţineţi cont că vă spune asta o fată! ;)

Înapoi la şi de la Viena (+ Munchen)

Au trecut deja trei zile de când m-am întors însă doar acum am găsit momentul potrivit să vin cu impresii. Viena am văzut-o acum doi ani şi aş mai putea-o vedea încă de zece (sau mai multe) ori. Însă atunci n-am vizitat prea multe. Acum, toată excursia a fost... minunată! Extrem de obositoare, în condiţiile în care am umblat de dimineaţa până seara, dar superbă. Am vizitat trei muzee: muzeul vaselor, muzeul prinţesei Sisi şi muzeul de ştiinţe naturale. Nu ştiu să spun care mi-a plăcut cel mai mult. A fost minunat, interesant şi captivant tot ce am văzut acolo. Însă ce mi-a plăcut mie cel mai mult în Viena a fost (şi cel mai important motiv pentru care am fost acolo) Schmetterling Haus (Casa Fluturilor). Acum doi ani nu am apucat să intru decât în magazin însă anul acesta am făcut-o. Pffff! O grădină botanică nu prea mare, fluturi ce zboară pe lângă tine sau pe tine, o minunăţie! Acolo m-am simţit ca acasă! De acolo am luat şi suveniruri, pentru mine o brăţară superbă cu... fluturi, logic. Defapt tot ce era acolo era cu fluturi.

La Munchen am văzut centrul, biserici, muzeul BMW, stadionul vechi şi Alianz Arena Munchen Stadion (cel nou). Chiar dacă par mai mult locaţii pentru băieţi, mi-a plăcut mult de tot la BMW, mai ales că ne-au lăsat să ne pozăm în unele maşini şi motoare. Chiar şi stadioanele m-au impresionat. Am urcat şi în turnul unei biserici, la 50 m înălţime. Nu ştiu, sincer, ce am avut în cap când m-am avântat la aşa ceva însă, chiar dacă mi-a fost super teamă, mi-a plăcut. Poza nr. 4 e făcută de acolo, de sus.

Nu ştiu să spun exact ce mi-a plăcut cel mai mult, e prea greu. Ştiu sigur că sunt lumi total diferite de lumea noastră, sunt ţări civilizate, ce au multe de arătat, iar oamenii sunt amabili şi deştepţi. Nu exista om care să nu ştie engleza. Nu se uita lumea după tine pe stradă, nu te fluierau bărbaţii. Au mâncare delicioasă, servire excelentă, cazare frumoasă şi rezonabilă. Apropo, dacă doriţi vreodată să mergeţi în Austria, şi nu aveţi cazare, îl recomand pe "Moşul". Am stat la el şi acum şi data trecută. Are o vilă drăguţă în Poysdorf, la câţiva km de Viena. Nu e deloc scump, poţi să faci rezervarea din timp, primeşti micul dejun, reducere dacă revii, vin (producţie proprie). Chiar merită!

Şi cum spuneam...

...Papi c'est ici! Nu a trecut nici o lună şi am porcuşor! Eu oricum eram aproape sigură că el există pe undeva, era doar o chestiune de timp să ajungă la mine. E exact cum voiam: negru cu maro şi alb. E baieţel şi are patru luni. E un scump! L-am primit cadou de ziua mea de la, ghici cine?, iubitul meu. Am rămas mască atunci când l-am văzut, nu-mi venea să cred! Mai şocată ca mine a fost doar mami dar i-a trecut repede, n-ai cum să nu te ataşezi de el.

Singura problemă ce mă necăjeşte e faptul că e încă prea timid, nu mă prea lasă să pun mâna pe el, eu care l-aş ţine mereu în braţe. Dar am auzit că se obişnuieşte el, că îi trebuie puţin timp să se acomodeze. Eu vreau să cred că aşa va fi, că vom fi prieteni şi că va fi cuminte, fără să facă boacăne sau să muşte. Brrr... Am emoţii sincer, sper să mă descurc cu el.

De ziua mea, ziua mea, ziua meeeeaa!

De când mă ştiu am pus preţ pe ziua mea. Ador ziua de 25 iulie! Îmi place ideea de a avea o zi, numai a ta (chiar dacă mai există o mulţime de oameni născuţi în ziua aceea, dar ziua lor e ziua lor, ziua ta e ziua ta), de a te simţi bine atunci, de a fi felicitat şi răsfăţat. Bineînţeles că nu se întâmplă mereu chiar aşa cum te aştepţi dar cu puţin noroc totul este bine. De exemplu, astăzi, de ziua mea, e vreme urâtă şi plouă. Dar ce contează dacă eu mă simt bine? Şi chiar mă simt. Am avut o seară minunată, am făcut ceea ce mi-am propus- am dansat o grămadă! Şi m-am şi cinstit cu un cocktail delicios, eu care nu obişnuiesc să beau. Am primit şi cadouri foarte frumoase (adoooor să primesc daruri! Dar şi să dau, la rândul meu), mai aştept şi astăzi câteva :D Aşa că totul merge bine, din fericire! La mulţi ani mie!

PS. Tortul nu e real, nu l-am avut dar nah, nu putea să lipsească o poză reprezentativă :)

Ciudăţenii onirice

Subiectul acesta s-a tot tratat, s-a încercat găsirea unor explicaţii însă tot un mister rămâne. Nimeni nu înţelege cum e cu visurile deşi există fel de fel de interpretări. Mie îmi place domeniul ăsta, mă atrage şi mă tot chinui să înţeleg şi să dezleg câte ceva. Obişnuiesc să visez tot felul de ciudăţenii, mai mult sau mai puţin plauzibile. Ciudăţenia e că mi se întâmplă foarte des ca ceea ce visez să se concretizeze. De exemplu, visez o persoană la care nu m-am gândit, pe care nu am mai văzut-o de mult timp şi în ziua aia (sau peste câteva zile) întâlnesc persoana respectivă sau am veşti despre ea.

Se întâmplă ceva ciudat uneori cu visurile mele, greu de explicat. Visez persoane importante din viaţa mea (actuale sau foste), detalii foarte importante ce se transpun în realitate într-o altă formă. Nu se întâmplă exact ca în visul meu însă o legătură tot există. De aceea, de multe ori, povestesc persoanelor care apar în vis ceea ce am visat pentru a fi atenţi. Nu că aş fi eu ceva vrăjitoare sau aş avea cine ştie ce puteri miraculoase, nici vorbă. Dar, având în vedere că mie mi se cam potrivesc, nu strică să îi atenţionez.

Un alt exemplu care pe mine mă lasă mască de fiecare dată când mi se întâmplă e următorul: visez, foarte rar, persoane care apar cu spatele la mine. Ştiţi voi legătura, Vitoria Lipan l-a visat pe soţul ei cu spatele la ea şi a fost de rău. La mine nu e chiar atât de tragic dar s-a întâmplat ca persoana care îmi apărea în vis cu spatele să fie şi în realitate "cu spatele la mine". Precizez că e vorba de persoane foarte importante pentru mine. Ciudat, nu? Sau, un lucru şi mai ciudat, e faptul că îmi apare foarte des în vis o persoană cunoscută (aceeaşi de fiecare dată) dar cu care nu mai am de mult timp contact. Mă înţelegeam foarte bine cu persoana respectivă dar numai ca amici, în timp ce în vis îmi apare aproape întotdeauna ca iubit. Brrr!

Vorbesc despre acest subiect pentru că am avut şi azi noapte parte de ciudăţenii de acest gen. Nu mă apuc să povestesc acum despre ce a fost vorba pentru că sunt elemente necunoscute pentru mulţi dar măcar am căpătat un subiect ce-mi place (deşi mi-e greu să-l înţeleg). Când nu e vorba despre vreun coşmar sau orice altceva negativ, îmi plac visurile pentru că ne dau posibilitatea de a trăi ceea ce nu reuşim să trăim în lumea reală. Şi mai ales, că au mereu o legătură cu subconştientul.

Efectul turmei

Avem cu toţii în viaţă, la un moment dat, perioade în care ne simţim lipsiţi de originalitate şi nu prea ştim cum să facem să ieşim în evidenţă. Dacă avem însă în anturaj câteva persoane pe care le admirăm (sau măcar avem impresia că le admirăm) treaba se rezolvă. Aici intervine efectul turmei.

N-am fost niciodată o persoană extrem de dezgheţată, de curajoasă, în ciuda aparenţelor. Îmi vine greu să mă manifest atunci când sunt înconjurată de anumite persoane. Mi-e greu să mă prostesc şi să mă comport 100% natural în faţa oricui. Dar am avut de multe ori în preajma mea oameni care au făcut-o, care au fost total lipsiţi de inhibiţii. Persoane pe care le-am văzut pentru prima oară în viaţă şi care se comportau în acest fel. Şi, oarecum, i-am admirat. La prima vedere mi se pare super aşa. Mă gândesc uneori ce bine le stă unor fete la o terasă, cu pachetul de ţigări lungi şi subţiri pe masă, cu una proaspăt aprinsă în mână. Ce fain de ele că vorbesc aşa, mai altfel. Eu nu pot să fumez, nu vreau să fumez, nu-mi place să fumez. Eu nu pot să vorbesc aşa, nu-mi ies pe gură aşa cuvinte, nu pot să înjur fără să mi se aprindă un beculeţ în creier. Şi apoi, în secunda doi, îmi revin. Nu, nu vreau să fiu aşa. Ce nu-i bine la mine? Adică, e ceva ce nu-i bine? Bineînţeles, cu toţii avem defectele noastre. Însă n-am să mă pun eu să mă schimb doar pentru că ea/el e mai dezinhibat decât mine, înjură mai mult sau vorbeşte mai colorat, fumează, nu se sfieşte să simuleze, în urma unei provocări, poziţia preferată sau alte multe exemple (exemple concrete).

N-am nimic cu nimeni. Nici cu mine. Nu mă deranjează la mine ceva din ce am zis mai sus [am eu altele! ;)) ]. Vorbeam la general, într-un fel, în ciuda faptului că exemplele date sunt reale. Efectul turmei există peste tot. Se întâmplă des să fim tentaţi să admirăm lucruri sau oameni pentru că suntem influenţaţi. Cât anume din asta reuşim să acceptăm şi să controlăm depinde strict de noi.