Chestii trestii

Cred că am nevoie de timp. Nu mult, dar am nevoie. Azi noapte nu ştiu ce am avut (iar) dar n-am putut să dorm, m-am tot învârtit până n-am mai putut. Şi ce mă enervează cel mai tare e că la opt, când mi-a sunat ceasul, nu mai puteam de somn. Ştiam că aşa va fi! În weekend m-am trezit la nouă şi abia m-am mai putut chinui să dorm încă o oră. Era weekend, nu trebuia să merg niciunde, puteam lenevi oricât. Dar nu, mi-a sărit somnul. Astăzi în schimb, când trebuia să mă trezesc să plec la redacţie... n-am mai putut de somn. Aşa va fi şi mâine şi miercuri şi toată săptămâna.

Trecând peste probleme mele tehnice, am să vă delectez acum cu ultima mea păţanie. Pe gheaţă! Mergeam sâmbătă seara spre o pizzerie din apropiere (tocmai de aceea am insistat să nu luăm maşina) să sărbătorim ziua iubitului meu. Eram bucuroasă că ninge, în seara aceea a nins cel mai tare, era superb! Doar că eu eram cocoţată pe tocuri înalte şi nu ştiam că deja s-a format gheaţă chiar atât de periculoasă. Şi... ghici ce? Am căzut cât sunt de lungă! În prima fază părea că doar alunec şi îmi revin dar am căzut pe o parte ca un sac :)) Am avut noroc mare că nu m-am lovit. În schimb am râs cu lacrimi. Nu ştiu ce anume am văzut eu atât de comic la faza aceea, prietenii mei nu ştiau cum să mă culeagă de pe jos, credeau că mă doare ceva când eu de fapt nu mă puteam ridica din cauza râsului. Vă daţi seama cum am umblat dup-aia, parcă eram un pinguin.

Faza drăguţă a fost la ieşirea din local. Erau acolo două fetiţe simpatice şi când am ieşit ne-a zis una dintre ele să avem mare grijă cum umblăm că e gheaţă şi putem cădea. La care i-am spus veselă că îi mulţumim dar deja am căzut. "Şi euuuu", spune fetiţa luminându-se. "De trei ori!" ;"Eii, eu numa o dată".

Voi cum staţi cu echilibrul până acum, aţi păţit-o?

Mă rog...

Staţi liniştiţi, n-am să vă împărtăşesc "convorbirile" mele cu Dumnezeu şi cu cele Sfinte. E vorba de ceva cu totul diferit. Ceva ce m-a preocupat pe mine aseară, înainte de a adormi. Mă refer la o vorbă pe care o folosim cei mai mulţi dintre noi (inclusiv eu, altfel poate nu mă preocupa atât), şi anume "mă rog".

De unde Sfinte Dumnezeule a apărut vorba asta? Nu are absolut nicio legătură cu acţiunea de a cere un lucru sau orice mai implică acest cuvânt. Am să dau două exemple de situaţii în care folosim aceasta sintagmă:

1. -Erau în sală copii, tineri, bătrâni... mă rog, toate categoriile de vârstă.
2. -Ai văzut că X a venit la petrecere cu noua prietenă? Era cam cu nasul pe sus.
-Mda... Mă rog...

Poftim! În niciuna dintre cele două situaţii nu e vorba despre o rugăciune/rugăminte. E ceva total opus. Cu toate astea, "mă rog"-ul acela apare. Oare de ce? Mie, sincer, îmi place cum sună, chiar dacă nu are sens. Sau are? Să mă lumineze şi pe mine cineva!

Cel mai mic şi cel mai mare

Am notat de foarte multe ori faptul că am o grămadă de fluturi. E şi normal; dacă asta-mi place, asta am. Sora mea spune că sunt cam mulţi deja, eu cred că mai e loc pentru câţiva în cameră. Zilele trecute m-am gândit să vă prezint extremele, cel mai mic şi cel mai mare fluture.

Cel mai mare, portocaliu, l-am primit acum câţiva ani (la majoratul meu, mai exact) de la o prietenă foarte bună. Niciunul dintre fluturii mei nu atinge dimensiunea lui, el e regele-fluture. Nu-i aşa că e uşor să faci cadouri unei persoane care exprimă de câte ori poate că îi plac fluturii? Nimic mai simplu! :)

La polul opus, cel mai mic. Dar e cel mai mare în sufletul meu. E un cerceluş de aur, purtat gaura suplimentară, cum îmi place mie să spun. Mi l-am cumpărat singură, a fost printre primele cadouri luate din salariul meu, doar pentru mine. Mi-e foarte drag şi, de fiecare dată când port argint, mi se face dor de el. Am şi de argint mulţi cercei (şi medalioane) cu fluturi însă niciunul nu e ca mititelul meu de aur.

Adăugiri la ultimele două postări

Simt foarte tare nevoia să fac unele mici adăugiri la ultimele mele postări. Una ţine de filmuleţul cu promo-ul pentru emisiunea "European News". Nu pot să-l pun pentru că e prea mare, am stat trei ore să se încarce şi tot nu s-a finalizat. Aşa că... Info Tv-ul vă aşteaptă ;))

În al doilea rând, ţin să retrag ceea ce am spus în privinţa vremii. A venit iarna, nu mai am niciun dubiu. S-a dus căldura, a venit vremea celei de la calorifere, eventual. Mi-am inaugurat cizmele noi, îmblănite, geaca groasă, eşarfele nu mai lipsesc. Şi, cel mai important, mi-a intrat în suflet profund spiritul Crăciunului care se apropie. Ascult cu mare drag colinde, nu mai îmi bate soarele în ochi când o fac. Ne mai rămâne de aşteptat zăpada. M-aş bucura de ea dar să nu dureze chiar foarte mult.

Vreau vacanţă, vreau brad, vreau miros de sarmale (de preferat doar miros, nu şi gust), prăjituri, Moş Crăciun, colindători (slabe şanse, având în vedere experienţele din ultimii ani), linişte sufletească şi bucurie!

Ştiri din Europa

Astăzi e zi cu emoţii. În sfârşit, pot să vorbesc despre asta. Nu că până acum nu puteam, nu-mi interzicea nimeni dar am avut eu aşa o chestie (inexplicabilă). Dar azi, oficial, se dă startul.

Începând din această seară, la postul de televiziune arădean, InfoTV, se difuzează o nouă emisiune. Un jurnal de ştiri de fapt. "European News". În acest proiect sunt implicată şi eu, ca redactor. După trei săptămâni de exerciţiu, astăzi vom fi "pe sticlă". Pe sticlă am fost întreaga săptămână trecută pentru că a rulat zilnic promo-ul emisiunii. L-am pus să-l vedeţi şi voi, dacă vă interesează. Apar şi eu acolo, cine mă cunoaşte mă recunoaşte, cine nu... :D De notat, aşa, în treacăt, e faptul că vocea de pe fundal e (ghici?) a mea. Râd de ea de fiecare dată când o aud dar nah, am realizat şi eu ceva şi-mi place.

Sunt mândră de ceea ce fac. Îmi place să scriu de când mă ştiu. Nu credeam că mă va prinde atât de repede munca de la redacţie dar uite că aşa e. Înainte eram de părere că nimeni şi nimic nu-mi poate lua pasiunea pentru presa scrisă şi că televiziunea nu mă încântă. Dar nu e chiar aşa. Îmi place ceea ce fac, o fac de plăcere şi rezultatul e mulţumitor. Chiar dacă e stresant de multe ori, chiar dacă nu scriu cu profesionalism 100%, chiar dacă..., chiar dacă... Dar sunt la început de drum şi mi se pare normal. Am făcut presă scrisă doi ani de zile, nici nu mai ştiu câte articole publicate am. Aşa că, da, pot spune că scriu bine ştiri de presă scrisă. Însă în televiziune sunt de trei săptămâni şi încă nu stăpânesc totul foarte bine. Am timp să învăţ, am cine să mă îndrume.

Sper să iasă totul bine, să ducem proiectul la bun sfârşit, să muncim bine şi să fim mândrii de munca noastră de practicanţi. Diseară, la 19:30, după Jurnalul Regional, voi fi cu ochii în televizor (chiar dacă voi fi la lucru)!

Din păcate nu pot încărca video-ul, nu ştiu de ce trebuie să aştept peste o oră şi tot nu reacţionează. Îl voi încărca atunci când cineva mai priceput ca mine mă va ajuta. Şi când voi avea timp! Îmi cer scuze pentru suspans.

Nimic nu ne mai mulţumeşte

Nu ştiu alţii cum sunt dar mie tot nu-mi vine să cred că e atât de cald afară pentru luna noiembrie. Mie îmi seamănă zilele astea cu unele de la începutul lunii septembie sau aprilie. Nicidecum cu noiembrie. Mai e o lună până la Crăciun iar noi putem circula cu tricou, fără palton, cizme, două bluze, fular, căciulă şi mănuşi. Eu am fost azi la redacţie în pantofi; cizmele-mi stau în plasa în care le-am cumpărat, cu eticheta pe ele.

Nu-mi place frigul. Sunt născută în luna iulie, în luna caniculei şi aşa-mi şi place. Mi-e groază când vine frigul şi am nevoie de şapte cojoace. Însă tot nu mi se pare normal ca iarna să fie peste 20 de grade. Problema cu noi, oamenii, e că nimic nu ne mulţumeşte. Când e cald, ne plângem că e prea cald, că nu putem respira, că nu ştim unde să ne mai retragem, ce să mai dăm jos de pe noi etc. Când plouă ne plângem că circulăm greu, că e incomod, că ne udăm. Când e frig, e prea frig.

Pe mine nu mă deranjează foarte mult că e cald, din moment ce nu agreez frigul. Însă tot nu-mi vine să ascult colinde, să privesc în vitrine ornamente de Crăciun, să mă gândesc la cadouri, mâncare, brad şi Moş Crăciun.

Ciudat!

Un concert ce-ţi întoarce spatele

De când mă ştiu îmi place Ştefan Hruşcă. Poate pentru că ador sărbătorile de iarnă, deci şi colindele, poate pentru că e maramureşan ca părinţii mei. Cert e că mi-e foarte aproape de suflet omul ăsta. El e mai puţin cunoscut pentru muzica uşoară, toată lumea îl ştie după colindele pe care le cântă dumnezeieşte. Mie, cel puţin, mi se face pielea ca de găină şi capăt un sentiment de profundă linişte sufletească atunci când îl ascult.

Ştefan Hruşcă vine în Arad, la Teatrul "Ioan Slavici" să interpreteze un repertoriu de colinde, în 20 noiembrie. Ca în fiecare an, îmi doresc să merg. Şi, spre deosebire de ceilalţi ani, am decis să fac un pas înainte. Dorinţa mea era să le fac un cadou părinţilor mei şi surorii mele, să mergem cu toţii la concert. Însă n-am să pot face asta. De ce? Din cauza preţului. "50-60 de lei, în funcţie de locul pe care îl doriţi", mi-a spus domnul de la Informaţii. Deşi ştiam că aşa va fi, m-am necăjit. Aş putea să fac un efort, să plătesc 200 de lei pentru câteva ore (maxim două) extrem de plăcute. Însă n-am să o fac. E mult. Părerea mea e că bani ai cam pentru orice dar parcă nu-ţi vine să-i cheltui chiar pe orice. Dacă aş ştii că nu mai am o grămadă de alte lucruri care necesită finanţare, aş fi făcut-o pentru plăcerea mea şi a familiei mele. Dar vine Crăciunul, vin câteva aniversări importante, vine iarna (a venit deja de fap!) şi sunt multe de achiziţionat.

Aşa că... cu părere de rău am să fac şi anul ăsta ca în toţi ceilalţi: începând de luni, 15 noiembrie, am să-l ascult pe Hruşcă prin boxele calculatorului, nu live, la câţiva paşi de mine. Până la urmă, tot în suflet ajunge ceea ce transmite el!

Ştiaţi că...?

Ștefan Hrușcă (născut în 8 decembrie 1957, Ieud, Maramureș) este un interpret român din Maramureș de muzică folk, cunoscut publicului din România mai ales prin colindele pe care le interpretează. A debutat ca artist în anul 1981 cu Cenaclul Flacăra, până în 1984 a susținut peste 1000 de spetacole împreună cu cenaclul. Începând cu anul 1991 s-a stabilit în Toronto, Canada.