Unde-s tinerii de altădată?...

Se întreba Luciana. Eu am vrut să îi las un comentariu la postarea asta interesantă dar am realizat că ar fi prea lung aşa că, cu acordul ei, am să scriu aici ceea ce voiam să spun. Şi pentru că acolo mă pricep cel mai bine, din experienţă, am să vorbesc despre tinerii mai tineri decât noi :) La 10-11 ani copiii sunt total diferiţi de cum eram noi la vârsta asta. E adevărat, am evoluat tot mai mult, au apărut alte interese, alte distracţii. Însă mie totul mi se pare oarecum exagerat. Fetele de vârsta asta visează toată ziua Iubire şi onoare, o telenovelă românească plină de scene fierbinţi şi tineri drogaţi, fără nicio treabă cu viaţa adevărată (adică nah, pentru ei viaţa adevărată tocmai asta e: droguri, cluburi, muncă zero, vopsea roz şi verde, etc). Aşa, deci fetiţele visează telenovele, Cătălin Botezatu (Next top model), Cool Girl, Bravo, Popcorn, Selena Gomez&Justin Biber, unghii colorate, buze date cu luciu (roz!) şi altele de acest gen. Pentru ele Barbie a expirat de mult. La băieţi nu ştiu cum merge dar probabil că nici pentru ei maşinuţele nu mai sunt o atracţie prea mare.

Din câte observ, cu stupoare, nu doar mentalitatea şi comportamentul s-a schimbat la noua generaţie. La 10-11 ani, fetele sunt foarte dezvoltate. Eu îmi aduc aminte că în clasa a IV-a majoritatea fetelor avea două cireşele pe post de sâni. Acum fetele de clasa a IV-a au nevoie de sutien serios. Plus că menstruaţia e deja instalată. Pe mine toate astea mă şochează, mi se pare că toate chestiile astea răpesc din copilăria copiilor.

Cu toate astea, nu prea avem ce comenta. Cu fiecare an ce trece intervin tot felul de schimbări ce ţin mai mult sau mai puţin de voinţa noastră. Însă un lucru mă scoate pe mine din sărite cu adevărat: faptul că bătrânii nu ratează nicio ocazie să critice tinerii, să se plângă de noi şi să ne judece. Dar chestia asta se compensează oarecum cu nemulţumirile noastre legate de ei. Aşa că...

De când şi până unde?

Viaţa a demonstrat de foarte multe ori zicala aceea cum că necazurile îi uneşte pe oameni şi îi face mai puternici. O fi oare adevărată chestia asta? Poate fi. Sau până la un punct. Cât trebuie să treacă până să se transforme verbul "a uni" în "a despărţi"? E posibil să ai lângă tine un om ani întregi, un deceniu-doi, să îl iubeşti, să fii lângă el, să îl înţelegi şi să te înţeleagă, să te completezi cu el, să lupţi cu el, să ai realizări împreună cu el... iar dintr-o dată să te trezeşti străin de el, să nu-l mai înţelegi, să nu te mai înţeleagă, să nu mai tolerezi tot ceea ce până atunci tolerai? E posibil să dispară sentimetele vechi, puternice şi să te lase să devii un om acru atunci când vine vorba despre ceea ce până nu demult se chema jumătatea ta? E posibil să ajungi în viaţă să-ţi pierzi puterea de înţelegere, capacitatea de ascultare şi acceptare? Nu mă refer la compromis, la umilinţă şi supunere. Ci la ÎNŢELEGERE, IUBIRE ŞI RAŢIUNE.

Nu avem de unde să ştim unde şi cum ajungem în viaţă. Ceva poate părea roz iar odată cu trecerea timpului să se şteargă într-atât până devine gri. Dar e păcat. Mi-e greu să accept, la cei 20 şi ceva de ani ai mei, că poţi să laşi să treacă pe lângă tine anii fără să continui să lupţi pentru a menţine ceva viu şi puternic. Mi-e greu să mă gândesc la poveşti fără happy end. Mi-e greu să cred că poţi ajunge să nu mai înţelegi persoanele din jurul tău. Nu vreau să ajung să trăiesc pe pielea mea aşa ceva, nu vreau ca viaţa să mă schimbe, să îmi răpească dorinţa de a lupta, de a dărui iubire, de a primi iubire, de a semăna iubire.

Inteligenţă forţată

Am văzut aseară un documentar pe WILD, cu maimuţici. De când mă ştiu ador animalele astea, în special cimpanzeii. Îmi doream să am una, să o ţin ca pe un căţel, să o cresc şi să o iubesc. Am şi câteva experienţe cu maimuţicile, alea de la mare care se plimbă pe plajă să faci poze cu ele, nu mai ştiu ce specie sunt. Una mi-a furat biscuitele cu neruşinare iar alta m-a muşcat :))

Dar să mă întorc la documentar. A avut o parte excelentă şi o parte extrem de tristă şi nedreaptă. Doi cimpanzei extrem de dulci, ca doi copii, fetiţă şi băieţel, erau crescuţi la un centru. Se jucau ca doi copilaşi, aveau până şi role şi bicicletă. Partea urâtă a venit când a început să explice ceea ce voiau de fapt să facă cu bietele animale. Pentru că omul nu mai ştie ce să inventeze, cu ce să îşi mai ocupe timpul, au decis să chinuie maimuţicile. Încercau cu insistenţă să înveţe cimpanzeii să recunoască şi să reţină diferite imagini. Pe scurt, făceau un fel de terapie comportamentală. Păi bine măi, înţeleg că animalele astea sunt inteligente, mai inteligente decât altele. Dar până la a le chinui în felu' ăsta e cale lungă. Fetiţa-cimpanzeu coopera mai bine, îi plăcea bietei maimuţici să i se arate o banană iar ea să o arate la rândul ei pe calculator. Însă masculul... refuza pur şi simplu sau, mai bine, nu făcea corect. Bravo lui! Doar că îngrijitoarele alea insistau. Mi se rupea inima când le vedeau cum primeau recompensă, cum se uitau lung spre bolul cu fructe. Plus că era şi pedepsit, îl trânteau într-o cuşcă unde îl ţineau până "îi părea rău şi îşi cerea scuze".

Uitându-mă la documentar mi-am dat seama că nu diferă prea mult ceea ce făceau acolo cu ceea ce face sora mea cu copiii autişti. Boala asta e tot mai comună în ultima vreme, o mulţime de copii ar avea nevoie de tratament, de terapia ABA. Iar ei chinuie animalele şi au aşteptări de la ele ca de la oameni. Sora mea chiar spunea că parcă s-ar uita la nişte copii cu handicap.

Trist. Foarte trist!

La mulţi ani, Păpicu!

Astăzi e ziua Păpicului, are un anişor. De fapt nu ştiu cu exactitate când s-a născut năzdrăvanul ăsta dar eu i-am inventat ziua de naştere. Pentru că l-am primit în 25 iulie iar atunci avea patru luni, am decis că în ziua aia avea fix patru luni, deci peste opt luni va împlini un an. Adică azi.

Dragul de el, a fost răsfăţat azi şi nu înţelegea de ce. A primit şi un "tort" din salată verde, morcovi, castraveţi şi grăunţele, după cum vedeţi în poză. I-am făcut şi chestia aia ce se face copiilor de un an, cu diverse obiecte puse pe o tavă. Ei bine, Papi a primit mâncare în loc de obiecte. Şi, aşa cum toată lumea se aştepta, dintre morcov, castravete şi grăunţe a ales grăunţele. E un pretenţios, un modern, nu s-a complicat cu legumele ci a dat-o rapid pe mâncare specială.

Sper ca animăluţu' ăsta să fie sănătos, să nu am probleme cu el, să fie cuminte (hmmm!) şi să ne bucurăm cât mai mult de nebuniile lui!

La mulţi ani, Papillon!

Surpriză, surpriză!

Mie îmi plac surprizele. Să le primesc ori să le ofer. Astăzi am oferit una buuuună! M-am agitat mult pentru că îmi doream din suflet să iasă. Dumnezeu a rânduit atât de bine lucrurile încât s-au potrivit toate, toate la fix. Asta da satisfacţie!

Voiam de mult să merg la Timi, într-o vizită surpriză (plus alt motiv, legat de alte chestii) însă nicicum nu ni s-a sincronizat programul. Ba eu eram la redacţie/facultă/lucru şi el liber, ba invers. Săptămâna asta am trei zile libere de la lucru (ieeeeee!) şi am zis că gata!, joi merg. Însă m-am dezumflat când nu s-a putut nici aşa. Dar nu m-am lăsat. Miercuri am avut liber de la orice altă activitate, s-a rezolvat şi pe partea cealaltă (mulţumesc mult de tot pentru complicitate, B.). Şi am apărut în Timi, la cămin, în faţa uşi. "Te caută cineva". Din cauza şocului n-a avut reacţia pe care credeam că o va avea. Mă avertizase că nu îi plac surprizele însă nu m-am lăsat :>

După ce a trecut şocul, totul a mers ca pe roate. A mâncat toată lumea din salamul meu de biscuiţi, fapt ce m-a bucurat. Apoi am fost la Universitate, cu emoţii, şi mi-am rezolvat şi acolo treburile. A trecut repede timpul. După prânzul delicios, am mai stat puţin şi a trebuit să plec. Nu pomenesc nimic despre trenul fără locuri (decât după vreo 15 minute), extrem de cald şi jegos.

Am avut o zi bună. Am făcut o surpriză plăcută. Ne-am bucurat împreună de ea aşa cum trebuia!

Aştept fluturii

Azi noapte am visat că am văzut primul fluture în primăvara asta. Era aşezat pe o frunză sau ceva de genul ăsta. Avea o culoare ciudată, un fel de crem-maroniu. E clar că îmi prieşte începutul de primăvară, căldurica plăcută, vânticelul slab şi numărul redus al hainelor. Însă îmi doresc să văd primul fluture, să simt 100% că a dispărut iarna cu totul din peisaj. Ţin minte că toamna trecută încercam să reţin când vedeam câte un fluture crezând că e ultimul pe acel an. Însă până târziu în octombrie tot am văzut pe ei. N-am reţinut data exactă dar m-am bucurat că mai erau prin preajmă deşi vremea rea ameninţa să apară.

Mi-e dor de fluturi, mi-e dor de zborul lor liber şi jucăuş, lipsit de griji. Mi-e dor să merg la lucru pe jos iar câte un fluture micuţ să mă însoţească până la un anumit punct.

FEMEIA

Luna martie este una pe care orice femeie o place şi o aşteaptă. Luna aceasta este sărbătorită FEMEIA, în 8 martie mai exact. La şapte zile după ce a primit mărţişare, vine ziua în care primeşte atenţie şi apreciere. Sau aşa ar fi logic. Numai că nu toată lumea acceptă acest lucru. Omul este egoist şi îngâmfat. Cel mai bun exemplu în acest sens este bine-cunoscutul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy. În nouă martie am scris pentru buletinul European News o ştire preluată din "Diario de Noticias" în care acest personaj punea la îndoială Ziua Internaţională a Femeii. Spunea că este o sărbătoare frumoasă dar că ar trebui ca poporul să se concentreze pe probleme mai importante. Nu mai spune! Nu-mi ajunge că toată ziua aud doar despre micşorarea pensiilor şi a salariilor, despre corupţie, despre cutremure, accidente, catastrofe şi alte necazuri? N-am şi eu dreptul la o zi în care să mă simt importantă, apreciată şi răsfăţată? Dacă ar fi să ne luăm după declaraţia lui atunci n-ar mai trebui să existe niciun fel de sărbători, nici aniversări sau alte zile importante şi fericite.

Eu am noroc de o pereche ce pune preţ pe această zi şi îmi oferă an de an flori superbe (şi Tobleroneeee, anul ăsta). Şi la redacţie a fost o atmosferă super, am primit flori şi cioco, am fost felicitate. Am primit şi un cadou original, împreună cu sora mea, de la tati: un pomelo. Mai nou suntem absolut înnebuniţi după fructul ăsta :)

La mulţi ani, FEMEI, cu întârziere!