Iarna pe uliţă

Iubesc vara. Îmi place căldura, rezist eroic la caniculă, ador hainele de vară, starea oamenilor, fluturii, excursiile, tot tot. După ce vara a trecut, aştept cu nerăbdare trei sezoane să apară din nou.

Daaaar... Nu pot să nu mă bucur de ceea ce e acum afară. În general îmi place zăpada de Sărbători iar după poate veni vara. Bine, fie, primăvara. În ultimii doi ani am fost la munte iarna, am avut parte de zăpadă însă nu pot să spun că m-am dat în vânt după ea, că m-am tăvălit prin ea şi alte cele.

În ziua în care a nins tare tare şi la Arad m-am şocat. Mă uitam pe geam şi nu-mi venea a crede. Zâmbeam amar. Dar hai să fim serioşi, chiar e frumos, în ciuda frigului. În ziua aia am mers doar până peste drum, la bibliotecă şi la magazin, după pastă de dinţi şi toată era să mă împrăştii. Însă aseară m-am încumetat să merg la săniuş. Mă bucur că am avut parte şi sezonul ăsta de un moment de copilăreală, de trântit în zăpadă, de căscat gura să-mi ningă-n ea, de bulgăreală, de dat cu săniuţa, de desenat fluturi pe maşini, de încălzit nasu' de nasu' lui, de dârdâit fără să-mi pese.

E frumos.

Dar tot mi-e dor de vară :D

PS: Aş fi vrut să pun poză reală, făcută de mine, din balcon dar e înţepenit geamul, a îngheţat tot.

D de la...

Pentru prima oară în viaţa mea am fost lovită de mizeria asta de stare, de depresie, la sfârşitul acestei veri. Din fericire, nu m-a ţinut prea mult însă mi-a fost de ajuns. La momentul acela, după ce a trecut perioada în care m-am simţit ca în concediu şi m-am odihnit, am simţit lipsa unui loc de muncă.

Lipsa de activitate poate produce pagube mari la mansardă, cel puţin la unii. Am realizat că deşi atunci când munceam aveam momente când ziceam că nu mai pot, că nu mai vreau, tot nu mi-era confortabil fără să merg la lucru. La asta s-au mai alăturat una-două chestii care au contribuit la sentimentele ciudate, tristeţea şi lacrimile de crocodil.

Peste vreo şase luni, adică acum, m-a lovit din nou. Nu-mi place deloc, mă sperie şi vreau să scap de ea. Nu mă mulţumeşte şi nu mă satisface suficient mini-locul meu de muncă din acest moment. Ştiu că poate greşesc şi că sunt multe persoane care se află în situaţii mult mai grele dar... Simt nevoia să pun înapoi "la ciorap", nu doar să iau de acolo.

În plus, am susţinere din toate părţile, din fericire. Dar parcă nu înghiţi chiar ok când în jurul tău lumea merge la muncă, se plânge de oboseală şi alte cele iar tu te bucuri (sau te enervezi) de prea mult timp liber. Sunt momente în care tânjesc după oboseală.

Cine m-ar auzi ar zice că nu sunt întreagă...

D'ale lui Papi 5

Prima apariţie "în presă" a lui Păpicuuuuu pe anul 2012 :D :D :D

Când pisica nu-i acasă...

"He he! Am găsit vărzicăăă! Cartofii ăia i-a ascuns de mine da' bună-i şi asta!"

Da' ce? Numa Paris Hilton poate?

Scaunul de sub care nu s-a dezlipit pe perioada Sărbătorilor (când se plictisea de brad)

"Opa, ceva miroase bineee!" Iar buza ta e fenomenală!

Cea mai cea dintre cele mai cele! Recomand zoom maxim pentru leşin garantat :X

La început am fost cu toţii fete

Ştiu că pare extrem de ciudat dar aşa este. Dacă aş fi o împătimită şi o susţinătoare (doar) a sexului feminin aş avea o satisfacţie mult mai mare scriind aceste lucruri dar eu mă limitez doar în a le expune, fără comentarii de genul "Ha! Vedeţi, măi băieţi, tot noi suntem mai tari!". Nu mi-au plăcut niciodată luptele astea între sexe şi n-am să le înţeleg niciodată atâta timp cât femeile nu pot fără bărbaţi iar bărbaţii nu pot fără femei.

Să revenim la subiect. Am aflat lucrul ăsta fenomenal în serialul "Dr. House" (nu mai ştiu exact ce sezon, cred că 2) şi m-am şocat. În burtica mamei, înainte de a se forma sexul copilului, fiecare fiinţucă e fetiţă. Dacă Doamne Doamne decide că fiinţuca va fi băiat, se formează sexul masculin, dacă nu, rămâne fetiţă. Nu-i drăguţ? Cam inexplicabil totuşi.

Totul a pornit de la un caz. Era vorba despre o fată de 15 ani, orfană de mamă, tânără de bani gata, fotomodel, scăpată de sub control. La o prezentare de modă a avut o criză, a început brusc să ameţească, să lovească fetele din jurul ei, a început să dezvolte un comportament masculin. Ca o paranteză, fata îşi îmbătase tânărul tată şi se culcase cu el pentru a-l avea la mână în cazul în care părintele ar dori să o pună la punct. Brrrr...

Ca în orice episod din Dr. House, s-au făcut o grămadă de teste pentru a depista boala fetei. În cele din urmă, la un consult ginecologic s-a stabilit că fata era de fapt băiat, cu organele genitale masculine dezvoltate în interior iar cele feminine în exterior. Din cauza unui hormon existent în exces în corp, s-a dezvoltat ca o fată însă ea era băiat. Totul s-a rezolvat prin extirparea organelor genitale masculine din interior şi un tratament adecvat. Happy end, ca de obicei.

Oare chiar există aşa ceva?

Rasism?!

Nu înţeleg şi n-am să înţeleg vreodată oamenii care au ceva treabă cu negrii. Ce treabă, doar ei ştiu. Chiar ieri am dat peste o întâmplare în cartea pe care o citesc acum. Pe scurt, a avut loc o crimă într-un convoi şi prima persoană acuzată este singurul negru prezent. De ce? Pentru că e negru, pentru că e fost sclav, pentru că... aşa vor ei.

Mie sincer îmi plac de mor negrii. Îmi place culoarea pielii [oare pentru că îmi place atât de mult ciocolata? :)) ], mi se pare delicioasă. Bebeluşii negrii sunt fenomenali, atââât de scumpi, cu pielea negruţă, ochii ăia maaari şi părul creţ, creţ. Recunosc şi că femeile negre sunt sexy. Iar bărbaţii... ok, mă întind.

Ideea e că nu văd la ei absolut nimic în neregulă. M-aş duce cu drag în Africa (recomand cartea "Îndrăgostită de un masai" şi următoarele două) sau în orice altă parte unde trăiesc ei.

Nu pot să închei postarea fără să amintesc de creolul meu favorit, Mohombi, pur şi simplu nu pot!

Ciorbă de "de toate"

Am început noul an cu un milion de dorinţe şi de vise. Problema este că toate sunt amestecate în mintea mea şi habar n-am cum să le descâlcesc. Le simt pe toate grămadă, fiecare parcă urlă şi dă din coate să iasă cât mai în faţă pentru a mă putea ocupa odată de ea (dorinţa)/el (visul).

Sunt prea multe, prea puternice şi mă deranjează. Mă fac să mă gândesc doar acolo. Mă sperie. Mă simt ca stând în mijlocul unei camere şi fiind bombardată din toate părţile de chestii mici şi puternice care pun stăpânire pe mintea mea şi pe sufletul meu.

Nu pot să mă concentrez, să aleg câteva, să stabilesc o prioritate. Cumva, cele mai multe se leagă între ele, depind unele de altele. Şi toate de una singură. Cea mai cea dintre cele mai cele. Şi multe nu depind neaparat de mine, degeaba vreau dacă nu pot. Deşi mă străduiesc.

Dezordinea asta mă apasă şi mă sperie, de cele mai multe ori. Vreau aia, vreau aialaltă, vreau şi cealaltă... Ăăăă, ce-ar fi să respir adânc de câteva ori, să mă gândesc bine ce e musai musai şi apoi să încep să împart numere de ordin, ca la medic, şi apoi mai vedem?

PS: Cu totul alte chestii ies din capul meu decât ceea ce este în poză ("Music in my head" e titlul pozei) însă mi-a plăcut foarte tare şi e reprezentativă pentru ideea postării.

Inventar 2011

La mulți ani tuturor!

Notă: Postarea aceasta voiam să o public în 31 decembrie însă am fost la munte și nu am avut acces la net.

Anul acesta:

* am devenit (aproape) blondă;
* mi-am mai făcut o gaură în ureche (am ajuns la 4);
* m-am licențiat în Jurnalism;
* mi-am schimbat locul de muncă;
* am citit multe cărți siropoase și chick-lit-uri;
* m-am tatuat temporar;
* am ținut 10 luni o țigară în poșetă și tot nu m-am apucat de fumat;
* am fost la multe nunți;
* tot n-am fost la mare :( dar am fost la munte;
* am râs mult și am plâns (mai) puțin;
* am iubit cel mai mult.

În ciuda faptului că am scris mai multe lucruri de bine, anul 2011 chiar a fost un an greu.