Domnul Perfect

Habar n-am de unde și până unde ating subiectul ăsta dar uite că o fac. Adevărul e că m-am tot gândit la asta zilele trecute. Plus că azi am dat peste denumirea asta în cartea pe care o citesc acum (”Pepenașul” de Marian Keyes).

Două prietene foarte bune s-au întâlnit după ce trecuse ceva timp de când nu se văzuseră. Și, ca orice fete, își povesteau ce mai e nou în viața lor, cum o duc, ce le face fericite, ce le supără, etc. Și tipele chiar aveau ce să-și spună, nu glumă. În fine. Una dintre ele zicea la un moment dat că umblă (sau mai bine zis, se culcă și atât) cu un tip de 19 ani, ea având 30. Și că, între timp, îl așteaptă pe Domnul Perfect.

Ei bine, de aici mi s-a tras mie pofta de a dezbate acest aspect. Există acest Domn Perfect? Bărbatul Ideal? Omul Ideal, până la urmă (pentru că există și varianta cu Femeia Perfectă, care e exact la fel doar că nu mă preocupă pe mine, las studiul acesta în seama bărbaților).

Nu, eu nu cred în așa ceva. Bineînțeles că fiecare avem un ideal de frumusețe și calitate, fiecare ne dorim ce e mai bun pentru noi. Bărbatul acela înalt, frumos, inteligent, cuminte, iubitor, tandru, educat, simpatic, haios, serios când e cazul, stabil, capabil, etc etc etc. Dar nu există așa ceva. Fiecare avem în noi o doză, mai mare sau mai mică, după caz, de calități negative. Poate avea sute de calități dar tot găsim ceva care să ne enerveze (să ne scoată din minți uneori) ;)) Repet, la fel e și la noi femeile.

Așadar1, domnișoara Laura din sus numita carte poate aștepta mult și bine după Domnul (ei) Perfect. Sau, mai bine zis, se poate culca mult și bine cu tânărul de 19 ani.

Așadar2, nu merită să căutăm perfecțiunea, ea nu există. Nu există Bărbatul Ideal așa cum nu există nici Femeia Ideală. Ceea ce nu mă împiedică să cred, în schimb, în existența Sufletului Pereche :) Ei, altfel sună, nu-i așa?

PS1: Știu că sună cam ciudat chestiile astea din partea mea, care am ”în cârcă” cinci ani de relație dar chiar asta gândesc.

PS2: Asta e una dintre cele mai puțin pornografice poze pe care le-am găsit ;))

Dulciuri amare

"Dulciuri amare" e o carte absolut fenomenală. N-am auzit de ea până vineri când am găsit-o la bibliotecă. Mă plimbam şi habar n-aveam ce să îmi iau. "Vârsta inocenţei" nu am găsit, "Gossip girl" volum necitit nu am găsit (mai am 3 sau 4), chick-lit-uri nu aveam chef să citesc... M-am tot învârtit de la un raft la altul şi am dat de cartea asta albastră cu o copertă superbă.

Am fost sceptică la început, nu ştiam cum să o iau. Am citit micul rezumat de pe spate şi am zis hai, fie. Am savurat-o până la ultima pagină.

Despre ce e vorba? Vă spun aşa, pe scurt, nu vă dezvălui prea mult că nu mai e interesant apoi - pentru cine e curios şi vrea să o citească. E o poveste indiană, o poveste de familie foarte complicată. Aşa cum spune şi titlul, totul pare dulce şi perfect însă, din cauza unor minciuni în lanţ, se dovedeşte că totul e amar. În final, ies la iveală adevăruri care ating sufletele a trei generaţii.

Atât, mai mult nu vă spun; mie mi s-a părut o carte care merită citită, merge foarte repede pentru că te prinde. N-am mai citit cărţi indiene, n-am mai auzit de Roopa Farooki însă mi-a făcut o poftă teribilă să urmăresc un serial indian, cum e cel de pe Naţional TV, "Suflete pereche" parcă se numeşte.

Cum deosebeşti omul bun de omul rău?

Omul este o construcţie extrem de complexă. Nu există unul la fel cu celălalt, niciunde pe lumea asta. Eu mi-am dat seama, de-a lungul timpului, că nu trebuie să ai încredere în oricine, că în om se pot ascunde multe. N-am ţinut cont de multe ori de treaba asta şi m-am ars. Teoria e uşoară, practica e cea mai grea.

Cum deosebeşti omul bun de omul rău? Nu cred că există o tactică. Poate că nici nu există om bun sau om rău, ci doar amestecuri.

Am apelat săptămâna trecută la ajutorul unui medic veterinar din Arad (n-are importanţă numele), un medic foarte bun. Îl rugasem -şi acceptase- să mă ajute cu un interviu pentru un articol. Dead line-ul pentru articolul respectiv este 21 februarie, adică mâine, iar eu îi dădusem omului suficient timp să răspundă la întrebări.

Azi dimineaţa am primit un mail de la medicul respectiv care îmi spunea că, din păcate, a avut o problemă personală, să îl contactez telefonic, etc. Nah poftim! mi-am zis. Eşti mare şi ocupat, n-ai vreme de oameni mici.

M-am pripit aşa cum tinde să facă omul mai mereu. Domnul doctor m-a sunat şi mi-a spus că a avut o tragedie în familie şi că din păcate nu mai poate răspunde interviului. DAR mi-a trimis o serie de materiale ajutătoare, un suport util. Plus scuzele de rigoare.

Aşadar, omul ajută chiar dacă se află într-un moment neplăcut. Nu ştiu exact care este problema, probabil un deces în familie. M-am căit enorm pentru ce am gândit despre el, despre situaţie, n-am luat totul în serios. Dar mă miră extrem de mult cum a ţinut să mă ajute în continuare, fără niciun interes, fără niciun câştig, chiar dacă în momentul ăla trecea prin clipe grele.

E clar, omul se poate detaşa de problemele personale, poate să ţină cont de nevoile celor din jur, dacă e OM. Ce frumos ar fi să reacţionăm toţi aşa, măcar din când în când. Iar omul ăsta, veterinarul, a dat dovadă că e om mare şi merită o bilă albă acolo unde contează.

Leapşa nr. 8 (de la Criss)

Criss, de pe Love for books, un blog care-mi place tare tare, a lăsat o leapşă pentru toţi cei care îi citesc postarea. Mie mi-a plăcut aşa că am luat-o.

5 persoane/lucruri care te scot din minte

1. Persoanele care pleoscăie atunci când mănâncă. Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine mă scoate din minţi sunetul acela, mi se ridică părul când îl aud. Eu înţeleg că savurezi dar nici chiar aşa ;))

2. Persoanele care calcă pe cadavre pentru a obţine ceea ce doresc, fără să ţină cont de ceea ce provoacă în jur.

3. Frigul. Suport oricâte grade, ador vara, urăsc frigul. Oricâte haine pun pe mine, tot frig e, atunci când e.

4. Să vorbesc iar când am terminat interlocutorul să-mi spună că de fapt n-a fost prea atent şi trebuie să reiau. Pfoooai!

5. Mă scot din minţi momentele în care ai mei sunt obsedaţi de mâncare. Nu să mănânce ei ci întrebări de genul "Nu mănânci?" (cum am intrat în casă), "Ce mănânci?", "Ai mâncat?", "Ce ai mâncat?", etc. Să vedeţi cum e când sunt în Timişoara...

5 persoane/lucruri care te calmează când eşti supărată/nervoasă

1. Mă calmează uneori dacă vorbesc despre ceea ce mi-a provocat starea, dacă ţip şi scot afară tot. Se pune şi plânsul uneori.

2. Muzica; dar nu merge chiar tot timpul.

3. Roxy, sistera mea.

4. Păpicuuuu :))

5. Ciocolata.

5 motive pentru care îţi place iarna

1. Sărbătorile (Moş Crăciun).

2. Prima zăpadă.

Atât :))

5 motive pentru care vrei totuşi să vină vara

1. O, daa! Călduraaaaaaa!

2. Haine mai puţine, mai subţiri, mai uşoare, mai frumoase.

3. Vacanţa, 2-3 excursii.

4. Fluuuuuuuuuuturii!

5. Fructe mai multe şi mai bune.

Mai zic? :D

FLUTURI

Sunt, de câteva zile, într-o pasă extrem de fluturicească. Mă simt mai îndrăgostită ca niciodată de aceste vietăţi mirifice şi îmi doresc să fiu înconjurată de cât mai mulţi. Închid ochii şi îmi imaginez o ploaie de fluturi, de toate culorile. Abia aştept să vină primăvara să văd primii fluturaşi!

Vă las cu câteva poze care reflectă exact ceea ce îmi place şi ceea ce-mi doresc!

Iarna pe uliţă

Iubesc vara. Îmi place căldura, rezist eroic la caniculă, ador hainele de vară, starea oamenilor, fluturii, excursiile, tot tot. După ce vara a trecut, aştept cu nerăbdare trei sezoane să apară din nou.

Daaaar... Nu pot să nu mă bucur de ceea ce e acum afară. În general îmi place zăpada de Sărbători iar după poate veni vara. Bine, fie, primăvara. În ultimii doi ani am fost la munte iarna, am avut parte de zăpadă însă nu pot să spun că m-am dat în vânt după ea, că m-am tăvălit prin ea şi alte cele.

În ziua în care a nins tare tare şi la Arad m-am şocat. Mă uitam pe geam şi nu-mi venea a crede. Zâmbeam amar. Dar hai să fim serioşi, chiar e frumos, în ciuda frigului. În ziua aia am mers doar până peste drum, la bibliotecă şi la magazin, după pastă de dinţi şi toată era să mă împrăştii. Însă aseară m-am încumetat să merg la săniuş. Mă bucur că am avut parte şi sezonul ăsta de un moment de copilăreală, de trântit în zăpadă, de căscat gura să-mi ningă-n ea, de bulgăreală, de dat cu săniuţa, de desenat fluturi pe maşini, de încălzit nasu' de nasu' lui, de dârdâit fără să-mi pese.

E frumos.

Dar tot mi-e dor de vară :D

PS: Aş fi vrut să pun poză reală, făcută de mine, din balcon dar e înţepenit geamul, a îngheţat tot.

D de la...

Pentru prima oară în viaţa mea am fost lovită de mizeria asta de stare, de depresie, la sfârşitul acestei veri. Din fericire, nu m-a ţinut prea mult însă mi-a fost de ajuns. La momentul acela, după ce a trecut perioada în care m-am simţit ca în concediu şi m-am odihnit, am simţit lipsa unui loc de muncă.

Lipsa de activitate poate produce pagube mari la mansardă, cel puţin la unii. Am realizat că deşi atunci când munceam aveam momente când ziceam că nu mai pot, că nu mai vreau, tot nu mi-era confortabil fără să merg la lucru. La asta s-au mai alăturat una-două chestii care au contribuit la sentimentele ciudate, tristeţea şi lacrimile de crocodil.

Peste vreo şase luni, adică acum, m-a lovit din nou. Nu-mi place deloc, mă sperie şi vreau să scap de ea. Nu mă mulţumeşte şi nu mă satisface suficient mini-locul meu de muncă din acest moment. Ştiu că poate greşesc şi că sunt multe persoane care se află în situaţii mult mai grele dar... Simt nevoia să pun înapoi "la ciorap", nu doar să iau de acolo.

În plus, am susţinere din toate părţile, din fericire. Dar parcă nu înghiţi chiar ok când în jurul tău lumea merge la muncă, se plânge de oboseală şi alte cele iar tu te bucuri (sau te enervezi) de prea mult timp liber. Sunt momente în care tânjesc după oboseală.

Cine m-ar auzi ar zice că nu sunt întreagă...