D'ale lui Papi 7: Emoţii şi stres

Păpicu ăsta al meu mi-a dat în ultima vreme nişte emoţii de nedescris. De-a lungul timpului n-am avut probleme cu el (din fericire!), în afară de mici prostioare făcute de el. La veterinar l-am dus o singură dată, vara trecută parcă. Era cam puturos şi apatic dar nu avea nicio problemă medicală. A fost bine totuşi că l-am dus la veterianar, mi-a mai zis una alta, m-a asigurat că e sănătos, că arată bine şi că e bine îngrijit (fapt ce m-a făcut mândră).

Ei dar acum... Într-o dimineaţă mami a observat că ceva nu e în regulă cu el, tati zicea că n-are nimic, îi e somn, etc. Dar apoi a început să se agite ca un nebun în cuşcă, era când sus, când jos, parcă era turbat. În plus, îşi tot băga lăbuţa dreaptă în gură şi trăgea de ea. De obicei face asta când îi rămâne vreo grăunţă în dinţi sau în unghie dar se întâmplă foarte rar. Iar acum insista, dom'le! M-am apropiat de el să văd ce frast are şi m-a luat cu leşin. Avea sânge pe lăbuţă, lângă unghie. N-am înţeles nici până în ziua de azi ce a păţit, bietul de el. Nu ştiu ce ar fi putut face atâta vreme cât era în cuşcă. Iniţial nu ştiam ce să-i fac dar apoi mi-am amintit că am citit undeva că în astfel de cazuri se pune pudră medicinală pe rană. Sister a venit cu ideea să îl şi spălăm, să nu se infecteze. L-am luat în braţe şi mi s-a tolănit ca niciodată, a stat atâââât de cuminte la spălat şi pudrat de nu mi-a venit să cred. 

S-a calmat apoi şi a adormit. Şi nici n-a mai sângerat apoi. Însă câteva zile după acest episod a fost extrem de cuminte, de liniştit, de bleg... Nu mânca la fel ca de obicei, dormea mai toată ziua, nu mai făcea boacăne. Eram aproape hotărâtă să-l duc la veterinar pentru că nu mai suportam. Mi-era dor să fie Păpicul năzdrăvan, aşa m-a obişnuit, aşa să fie. Era clar că are ceva, nu putea fi aşa cuminte fără motiv. 

Dar încet-încet şi-a revenit şi acum e ca nou. Lăbuţa e bine şi ea, deci e Papi cel pe care îl ştiam. Doamne mulţam! E posibil să fi fost oarecum supărat sau deprimat pentru că nu mai are voie în balcon - locul lui preferat pe timp de vară - pentru că e în plin proces de renovare. Tre să înţeleagă şi el acuma.

Vă las cu câteva poze drăguţe cu Mister Papi!

"Ce, crezi că eu nu ştiu să mă uit fix în cameră?"

Deprimat sau ce?

Bleguţul...

"Mă laşi să dorm aşa crăcănat sau ce faci?"

Dacă ar fi să dau timpul înapoi

Sunt într-o stare de nostalgie ciudată zilele astea, combinată şi cu puţin din entuziasm, nerăbdare, bucurie, speranţă. Aşa că am să păstrez nota şi aici şi voi spune câte ceva despre ce aş face dacă ar fi să dau timpul înapoi. Nu ştiu dacă nu e vorba şi despre oareşce regrete dar nu în sensul dramatic. Schimbare de situaţii, pur şi simplu, o privire în trecut, cu mici modificări mentale.

În primul rând, dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş face şcoala de şoferi de cum am împlinit 18 ani. Nu înţeleg de ce am evitat lucrul ăsta de cinci ani (auăleeeeeu!). Măcar aş ştii o treabă, m-aş scăpa de "amănuntul" ăsta şi nu aş mai lălăi-o ani în şir. Acum mă ţin tare pe poziţii ca un munte şi nu am nicio tragere de inimă să fac şcoala de şoferi. Nu mă dau în vânt după maşini, nu mă atrage şofatul dar carnetul nu strică absolut deloc. Din contră. Dar mi-e groază, mi-e frică de examen şi la cât de zăpăcită mă ştiu şi atentă în alte sute de direcţii decât la cea care trebuie... Am momente în care sunt sigură că mă apuc de şcoală, fac socoteli, planuri, etc. şi apoi, brusc, mă schimb la 180 de grade şi iar o dau la întors. Poate m-oi gândi şi eu cândva serios la treaba asta.

De al doilea lucru nu sunt foarte sigură. E vorba despre facultate. Mi-am dorit cu toată puterea mea să fac Jurnalismul, ştiam că aia îmi place, aia vreau să fac şi aia o să fac. Nu regret şi îmi place în continuare. Dar nu ai cele mai bune oportunităţi după ce termini faculta asta. De fapt, nici nu prea ai, la cum merge treaba cu presa în zilele noastre. Am făcut ceva care mi-a plăcut, ceva care m-a făcut să mă simt împlinită dar acum mă văd cu diploma în mână (încă nu, că originala e la secretariat) şi cu... ce? O colaborare online ca vai de ea, care e gata luna asta oricum? Nu ştiu, poate că dacă aş da timpul înapoi m-aş gândi mai bine dacă să nu fac Dreptul. L-aş face şi acum dar parcă simt că e prea târziu. Plus că nici acolo nu sunt mari perspective. Nu mai bine rămâneam eu la ideea din clasa a 8-a, când visam la Medicină, la disecţii de broaşte, la chirurgie şi alte cele (chestie care mi-a trecut odată ce m-am văzut intrată la Chimie-Biologie)?

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, m-aş fi apucat de un sport acum câţiva ani. Tind să cred că sunt oarecum sedentară, ca o băbuţă. Singura mişcare pe care o fac e mersul pe jos printre staţii în Timişoara când pierd tramvaiele şi faptul că nu (prea) mai folosesc liftul în Arad. E şi asta ceva, nu?

Sunt sigură că aş mai schimba câte ceva dacă ar fi să dau timpul înapoi dar nu-mi vin acum sau nu vreau să le zic :P

Leapşa nr.10

Am preluat şi eu leapşa de pe blogul C.L.M. N-am mai făcut de mult una, mi-era dor.

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film sau cântec?) 

Aş intra în "Jurnalul unei iubiri" ("The notebook") pentru că ador povestea, la fel şi personajul principal feminin (şi masculin). Răspunsul e valabil şi pentru film. Melodie... cred că Jamali-Butterfly.

2. Dacă ai putea să îţi alegi prenumele care ar fi acesta? Dar dacă ai fi de gen opus?
Îmi place numele meu chiar dacă îl poartă cam un sfert din populaţia feminină din România. Îmi place numele Ranya, aşa vreau să o cheme pe fiica mea. Dacă aş fi băiat, mi-ar plăcea să mă cheme Andrei (să mi se spună Andi) sau Rareş.


3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?
Cred că Turcia. Pentru că e foarte frumos şi îmi place limba.

4. Care este visul cel mai neobişnuit pe care l-ai avut şi ţi-l aminteşti?
Am o grămadă de vise neobişnuite, visez toate nebuniile pământului dar nu îmi amintesc acum cu exactitate.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.

Sunt un cal maro, superb şi stau pe un câmp, liber, lângă un râu limpede.

6. Dacă ai putea trăi în piele altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai alege-o?
Aş fi ori un bărbat, să înţeleg anumite chestii, ori o cântăreaţă într-un super concert pentru că mereu mi-am dorit să simt senzaţia asta.

7.  Dacă te-ai trezi singur pe lume care crezi că ar fi primele tale gânduri şi ce ai face prima dată?
Ar fi groaznic, m-aş panica, mi-ar fi frică (chiar dacă aş ştii că nu e nimeni să îmi facă rău) şi aş plânge.

Cineva se joacă cu psihicul şi cu sufletul meu!

În primul rând, scuze pentru cacofonia din titlu ;)) Aşadar... vă spuneam într-o postare destul de recentă despre concertul lui Mohombi din Timişoara, din Joia Mare. Pe care l-am ratat cu lacrimi şi suspine. Tot atunci vă spuneam că sunt sigură că tipul va mai veni în România pentru că se pare că îi place. Bine face. DAR...

Mohombi vine din nou în România. În Bucureşti :(( E a treia oară când vine la noi în ţară, a doua oară în Bucureşti. De ce nu vine mai aproape de Arad (dacă nu chiar în Arad!)? De ce nu mai vine o dată în Timişoara? Data concertului e 24 mai, locaţia Club Princess. Preţul biletului mă face să mă dau cu capul de pereţi: 20 de lei. M-aş duce chiar acum, ce naiba? Dar pe mine m-ar costa toată distracţia 20 de lei concertul minunatului Mohombi + 200 de lei drumul + x lei alte cele. Am eu păsărele fluturi în cap dar nici chiar aşa.

Ideea e că mă supără tare rău că iar ratez un concert Mohombi. Eu sunt genul de persoană căreia îi plac apariţiile astea pe scenă, ştiu că pot oricând să ascult melodiile lui, să mă uit la videoclipuri dar nu e totuna. Altfel se aude live, altfel e când îl vezi la câţiva metri.... Oh, Doamne, nu mai zic nimic pentru că o iau razna imediat!

În concluzie, mă roade o ciudă teribilă că Mohombi va fi luna asta în România, atât de departe de Arad, într-un concert atâââââââââââât de ieftin dar, cu toate astea, eu tot îl mai aştept aşa, mai în vest. Şi tot sunt sigură că va mai veni, poate a patra oară va fi cu noroc!

Vă las cu cea mai superbă melodie de dragoste a lui:

 

PS: Voiam să pun poză cu afişul concertului dar nu mă lasă sufletul! Na!

Ce înseamnă un prieten bun?

Prietenii adevăraţi sunt greu de găsit. Şi de păstrat. Dar atunci când îi ai, te poţi considera norocos. Eu am avut noroc să am o relaţie de prietenie excelentă chiar cu sora mea. Mai rar găseşti aşa o relaţie. Ţinem enorm una la alta, vorbim până nu mai putem (şi de obicei putem!), ne ştim mai toate secretele şi ne sfătuim cum ştim noi mai bine (de obicei ea e responsabilă cu treaba asta). De multe ori reuşim să obţinem un fel de telepatie sau gând la gând, cum se spune. De exemplu, când stă prea mult la lucru şi abia aştept să ajungă acasă îi mai trimit câte un mesaj în care îi spun "hai acasăăăă!" şi mă sună şocată, ea fiind pe drum pentru că a ieşit mai repede. Şi ăsta e cel mai banal exemplu. Chiar dacă petrecem mult timp împreună (în ultima vreme tot mai puţin, din păcate), tot ne e dor una de alta când eu merg în Timi, chiar dacă numai pentru 3 zile. Nimeni din lume nu mă cunoaşte aşa de bine cum mă cunoaşte ea. Şi reciproca e valabilă.

Pe lângă sora mea, am şi o best friend. Ne cunoaştem de şapte ani, pe când am nimerit în aceeaşi clasă la liceu şi suntem prietene tot de pe atunci. La început am fost doar prietene, ne înţelegeam bine. Sincer nu ştiu cum am ajuns să ne apropiem atât de mult dar la un moment dat ne-am trezit extrem de apropiate. Sfârşitul clasei a 12-a nu a fost o problemă pentru noi, am fost chiar şi mai bune prietene după liceu. 

Ok, am stabilit că avem best friends. Dar cum sunt cu adevărat cei mai buni prieteni? E mai bun un prieten care te aprobă mereu şi îţi spune ceea ce vrei să auzi sau unul care e sincer şi te ceartă atunci când nu procedezi bine? Cu siguranţă a doua variantă e cea reală. Mie asta îmi place la fetele mele. Mă ceartă fără nicio problemă şi îmi deschid ochii atunci când tind să îi închid. Şi în relaţia asta am învăţat să fac şi eu la fel, să nu le lăudăm doar pe ele :)) Şi-mi mai place la ele că mă ascultă tot timpul, chiar dacă tind să vorbesc prea mult şi uneori, când sunt prinsă într-o chestie insist enorm cu ea. Şi că nu se supără niciodată, chiar dacă devin enervantă.

E mare lucru să ai un prieten adevărat. Dacă ai doi e şi mai bine. Şi când mai ai şi un iubit care să-ţi fie şi prieten în acelaşi timp... nici nu mai am cuvinte!

Tu unde-ți verși frustrările?

Pentru că sunt într-o perioadă în care am oareșce piticei pe creier (sau pe suflet?) hai să vorbesc despre ceva ce se leagă cu stările astea mirifice ale mele. Nu e niciun secret faptul că fiecare reacționăm diferit în anumite situații. Unii simt nevoia să strige în gura mare ce au pățit, să lupte până la capăt pentru a li se face dreptate sau măcar pentru a-și vărsa supărările. Alții se simt mai bine dacă țin totul în ei, nu se exteriorizează sau o fac discret, dacă tot o fac.

Ei bine, fiecare avem momente în care simțim nevoia să ne vărsăm pe undeva frustrările. Dar unde și când o facem? Pe unde și când ne apucă? Vărsăm pe loc tot ce ne supără, chiar în momentul în care supărarea e ”caldă” și de cele mai multe ori spunem mai multe decât ar trebui să spunem în mod normal? Sau stăm puțin și ne gândim, socotim, cântărim și abia apoi picurăm din frustrări ori supărări?

Nu știu. Am observat că se poartă ca mai nou să îți verși frustrările pe Facebook. Asta e, în opinia mea, cea mai penibilă situație. Adică stai puțin, poate că eu sau alții din lista ta de prieteni nu suntem curioși de frustrările tale. Dacă ai ceva cu cineva, scrie-i persoanei respective, în cel mai bun caz. Dar eu cred că celor care fac asta le lipsește curajul. Sau nu, nu știu exact.

Unde și cum îmi vărs eu frustrările? Nu știu sigur. Uneori aici, pe blog (deși evit de cele mai multe ori să o fac). Alteori în gând, să le aud doar eu. Și mă ajută al naibii de mult, simt că problema e pe jumătate rezolvată dacă expun toate variantele posibile. Alteori sora mea are ”norocul” ăsta, să fie prezentă și să mă confesez ei. Sau prietena mea cea mai bună. Sau ambele, norocoasele! Cert e că n-o fac niciodată pe Facebook, în public sau în așa fel încât să rănesc pe cineva în mod intenționat.

În acest moment, de exemplu, sunt extrem de frustrată din cauza unui nenorocit de telefon. Nu știu care, unul. Vreau unul nou, VREAU! Nu m-am gândit că achiziționarea unuia e o treabă atât de complicată. Până acum am știut ce vreau și fix telefonu ală l-am luat. Dar acuma trebuie să fie o mie și una de variante, una mai tentantă ca alta. Vreau ceva frumos, vreau ceva nu foarte scump (nu sunt genul de om care să dea nu știu câte milioane pe un telefon, nu mai mult de cinci, în orice caz). E o operațiune dificilă dar nu mă las! AM ZIS!

Destin sau liber-arbitru?

Cartea pe care o citesc eu acum m-a cam pus pe gânduri cu o chestie. Aşa cum am spus şi în titlu: există destin sau liber-arbitru? Înainte de a intra în pâine, cum se spune, am să spun pe scurt despre carte. În "Flashforward" (recomand şi serialul, pe care eu l-am văzut mai demult, însă recomand şi cartea pentru că, la fel ca de fiecare dată!, e cam diferită) o echipă de fizicieni din Geneva plănuiesc un mare experiment însă rezultatul e total diferit de ceea ce aşteptau: pentru 2 minute orice om de pe planetă a leşinat şi a văzut ce se va întâmpla în viaţa lui peste exact 21 de ani. Lucrul ăsta a provocat mii de dezastre, din cauza leşinului s-au prăbuşit avioane, au murit oameni în operaţii şi alte astfel de cazuri. După acest moment, lumea a cam luat-o razna pentru că fiecare voia să ştie dacă viziunile sunt adevărate, ce anume a provocat acest lucru şi o grămadă de alte întrebări.

Cea mai importantă întrebare care se pune este dacă viziunile chiar se vor adeveri, dacă există un destin scris pentru fiecare. Adică, dacă în viziune tu apăreai în India, poţi evita să se adeverească lucrul ăsta; pur şi simplu nu mergi în India peste 21 de ani. Ăsta e liberul-arbitru. Dar dacă intervine ceva ce te obligă să mergi acolo? Destin?

Iată două replici din carte care mi-au plăcut:

-Dacă totul e deja stabilit, ce rost are să mergem mai departe?

-Ce rost are să citeşti un roman al cărui sfârşit a fost deja scris?

Eu întotdeauna am crezut că există un destin pentru fiecare om. Şi cred în continuare. Cred în soartă, cred că orice ni se întâmplă ne-a fost scris. Mă rog, aproape orice. Cred şi în liber-arbitru, doar de aia avem minte, să alegem ceea ce considerăm că e cel mai potrivit drum pentru noi. Însă avem variante şi e ceva scris pentru noi în fiecare dintre ele.

Dacă tot am ajuns la această discuţie, am să mai spun şi că eu nu suport să fiu pusă în situaţia de a alege între două (cel puţin) variante. Am fost pusă, ca orice om, în situaţii de acest gen, unele mai serioase, altele mai puţin, altele extrem de serioase. Dar îmi place să cred că am luat de fiecare decizia cea mai bună pentru mine şi, de ce nu?, şi pentru cei implicaţi.

Voi credeţi în destin?