Dar si bucurie

M-am socat putin acum cand am vazut ca nu am mai scris din februarie. Oricum postarea asta o aveam in minte cam de pe atunci dar nu stiu cum de am reusit sa las sa treaca asa mult timp pana sa scriu despre acest subiect.

Despre dar si bucurie.

"Dar si bucurie" e motto-ul sarcinii mele. Sarcina care acum are 28 de saptamani, sapte luni. Despre asta vorbesc :)) Poate n-am scris aici si din cauza ca am un jurnal de sarcina si scriu acolo din cand in cand (de regula lunar, dupa fiecare control). 

Pentru ca a trecut deja atat de mult timp, nici nu stiu exact ce scriu sau, mai bine spus, cu ce sa incep. O sa avem un baietel, o minune dorita si asteptata - Nicholas. Nu am cuvinte potrivite pentru a descrie ce simt, ce simtim.

Decizia de a face bebe a fost una destul de greu de luat. A fost ceva ce a venit de la Dumnezeu, sunt convinsa de asta. M-am trezit dintr-o data gandindu-ma altfel la ideea de a fi mama, de a implini familia din punctul asta de vedere, am inceput chiar sa privesc altfel bebelusii pe care ii intalneam, cu sufletul cumva. La inceput nici nu am realizat. Apoi am inceput sa discut cu Andrei despre asta, sa abordam mai des subiectul. Si am avut surpriza ca Andrei sa fie extrem de receptiv si mult mai hotarat decat mine. La Andrei e simplu: cand isi doreste ceva, stie asta si exprima asta (la fel se intampla si cand nu isi doreste ceva). Spre deosebire de mine, Andrei nu are nevoie de atata timp de gandire, de grafice, de analize, de motive pro si contra, de pareri. Eu nu am fost perfect convinsa. Aveam momente in care eram convinsa ca vreau sa facem si in secunda doi imi veneau in minte motive sa mai asteptam. Mi-a luat ceva mai bine de jumate de an pana sa ma conving ca sunt pregatita - si nici atunci 100 % :)))) Nu are rost sa lungesc mai mult povestea, ideea e ca in decembrie am renuntat la anticonceptionale, am inceput de prin noiembrie sa ne facem analize de sange, eu sa merg la control la ginecolog, iar in ianuarie ne-am pus pe treaba. Faptul ca sarcina s-a legat din prima m-a facut sa nu am niciun dubiu ca am luat decizia cea mai buna, ca bebe e darul nostru, implinirea noastra.

Sunt o femeie extrem de norocoasa. Recunosc faptul ca mi-a fost teama de fiecare etapa dar cumva, nu am idee cum, am reusit sa fiu extrem de pozitiva. Inca dinainte de a veni, bebe mi-a schimbat modul de a gandi si de a actiona. Am lasat deoparte orice gand negativ, orice stres, orice influenta rea, am ignorat oamenii toxici, am selectat si am atras spre mine doar ceea ce am simtit ca e benefic. Nu stiu cum am reusit sa fac asta, inca ma mai mir pentru ca nu e genul meu deloc dar heeeei! nu degeaba i se spune minune, nu? Bebe m-a maturizat fara sa stiu ca asta vreau.

Imi place la nebunie sa fiu insarcinata. Am trecut cu bine prin fiecare etapa pana acum si am savurat totul din plin. Primele 4 luni au fost cu rau si greata dar am stiut sa vad si sa simt dincolo de ele (nu stiu ce inseamna greturi matinale, voma & CO, mie doar mi-a fost rau si greata de dimineata si pana seara, aproape non stop dar fara sa am strop de voma). Desi poate parea greu de crezut, am stiut din prima ca sunt insarcinata si nu pentru ca oi fi ceva medium ci pentru ca am simtit fizic. Mi-a fost greata din prima, am simtit orice miros de 100 de ori mai tare decat de obicei, nu am mai putut sa ma apropii de cafea, stomacul meu respingea cu vehementa unele feluri de mancare (pur si simplu nu puteam sa inghit, scuipam afara tot). In plus, pana pe la 2-3 luni am simtit o fluturare in uter, o senzatie greu de descris. Pana sa mi se confirme sarcina ma gandeam ca e doar o reactie la gandul ca suntem in proces de concepere a unui copil si nah, dorinta, emotia, etc. Dar apoi mi s-a confirmat ca e chiar bebe si mi s-a parut divin sentimentul.

Doamne iti multumesc, nu am avut niciun fel de problema, nici cu bebe, nici cu mine. In afara de doua raceli de care am trecut pana la urma cu bine, totul e in parametri normali. Toate analizele au iesit bine, bebe se prezinta bine, e extrem de activ si adorabil. Imi iubesc burtica, e asa cum am visat-o si cum i-am cerut-o mereu lui Doamne Doamne: mare :)))) Imi doresc foarte mult sa nasc natural (mi-e frica rau de tot de cezariana, sper din inima sa nu fie nevoie sa apelam la ea) asa ca incerc sa fac multa miscare. De doua saptamani am renuntat si la lucru, acum ma relaxez si ma bucur de etapa asta frumoasa.

Ar fi asa de multe de spus, imi vin toate in cap, fara o anumita ordine. Le iau pe toate incet, cu calm si cu foarte multa bucurie si mandrie. Andrei e minunat, e implicat in tot ceea ce inseamna acest proces, e adorabil cum reactioneaza la tot ce inseamna saricina si bebe in sine. Deja simt cum il iubeste si mi se topeste inima cand il vad cum ma priveste, cum mangaie burtica, cum povesteste cu bebe si cum pregateste ceea ce e de pregatit pentru el.

Sunt o femeie norocoasa, am mai spus asta. Si o voi mai spune!

Ce făceam și nu mai fac. Și invers

Mi-a venit ideea pentru postarea asta azi dimineață în timp ce făceam o activitate pe care o fac de... ani de zile. Așa că o să încep cu inversul, cu ce făceam și încă fac :)) 

Joc două jocuri dinalea online: unul cu grădinărit și altul cu un spital. Zilnic (de o grămadă de ori pe zi, de fapt) plantez, ud, ridic recolta, produc miere, plante acvatice, cumpăr plante, vând plante... o adevărată afacere. Asta pe o parte. Pe de alta parte, sunt, virtual, ceea ce am visat să fiu când eram mai tinerică: doctoriță. Îmi vin pacienți, îi conduc în sălile corespunzătoare, le dau pastilele necesare, îi pun în așteptare, cumpăr medicamente. Îmi place grozav și recunosc cinstit că nu poa să treacă două ore fără să verific plantația/spitalul. Și chestia asta durează de vreo... pfoai, nu aș știi să spun exact, de prin liceu. Ceea ce înseamnă aproximativ 10 ani, Doamneeee! Și stai că pe atunci mai jucam unu', tot cu plantație, altă plantație. Dar la ăla am renunțat, nu mai știu de ce, cred că nu mai îmi plăcea, deși era mai complex, acolo aveam și animale. Mă întreb oare cât o să mai dureze, cât o să mai am timp de quest-uri și alte nebuneli :)))

Schimbănd registrul, de prin școala generală până la un moment dat (pe care nu îl mai țin minte) colecționam șervețele. În generală era o nebunie totală cu colecțiile de șervețele. Toată lumea o făcea. Ne lăudam cu achiziții noi, făceam schimburi, făceam concurență. Am reușit să strâng vreo 600-700 de șervețele, spre disperarea alor mei :))) Sunt și acum undeva, într-o cutie de pe la ai mei. Chiar mi-ar plăcea să le văd, poate le aduc acasă (să îl disper acum pe soț).

Chiar aveam la un moment dat o pana de gâscă în care am pus
 o pastă de pix și scriam cu ”pixul” ăla în jurnal

La mijloc se află un lucru pe care îl făceam și pe care îl mai fac și acum din când în când. E vorba despre scrisul în jurnal. O activitate pe care am adorat-o toată pre-adolescența și adolescența. Am început să scriu în jurnal de prin 2000, ADICĂ ACUM 18 AAAANIIII! Scriam foarte des, uneori chiar zilnic, sau de mai multe ori pe zi. În primii ani scriam tot felul de nimicuri însă cu trecerea timpului au început tot felul de ”probleme” adolescentine. Mici și mari iubiri, draaaame de tot felul, povesteam acolo cam tot ce mi se întâmpla. Acum, după atâția ani, mi se pare un adevărat deliciu să recitesc jurnalele de atunci. Am vreo 14-15 jurnale, pline de gânduri și idei și sentimente. Am recitit de curând multe dintre ele, când le-am adus la noi acasă. Faptul că am scris atât de mult mi-a dezvoltat latura asta artistică, felul de scrie, felul de a mă exprima. La un moment dat, cam de pe la 18 ani am încetat să mai scriu. Scriam extrem de rar, poate chiar de 2-3 ori pe an. Apoi, am avut două perioade în care mi s-au întâmplat niște chestii notabile, două experiențe mai deosebite, pe care am simțit nevoia să le povestesc în jurnal. Una a fost pe la 20 de ani, alta la 23. Pentru mine, faptul că scriu mă ajută să mă eliberez de sentimente, mă ajută să îmi aduc aminte și, de ce nu, vreau să rămână sentimentele și trăirile mele notate undeva, să îmi amintesc de experiențele mele - în caz că le uit. Chiar mi-am dat seama de curând când am recitit de prin jurnale că e așa de fain să recitești după ani și ani. În primul rând că îmi reamintesc prin ce am trecut, ce sentimente aveam. Și unele lucruri chiar le-am uitat și m-am mirat atât de mult când le-am citit. Iar în al doilea rând, e foarte interesant să vezi cum ai evoluat de-a lungul timpului. De o vreme am început să scriu iar. Rar, e drept, dar îmi place din nou :)

Despre timp și schimbare

La mulți ani!

Fie ca noul an... Glumesc :))) 

Am început anul extrem de bine și sper să rămână așa. Zilele de după Revelion au fost foarte relaxante și plăcute, am avut mai multe zile de concediu decât de obicei, ceea ce mi-a picat fooaaarte bine. Mi-am propus să am o stare generală cât mai Zen, să formez un fel de zid între mine și tot ce ar putea fi dăunător minții și sufletului meu și asa am și început. Mai ales la lucru mă refer. Prima săptămână a trecut bine, cu planul bine pus la punct... mai rămân 50 de săptămâni :))))

Vreo două nopți am visat-o pe Andra, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la ea cu drag și dor. Andra e fetița (fetița!) cu care am lucrat când eram la facultate. Mergeam la ea zilnic, de luni până vineri, de la 17 la 20:30/21 și o ajutam la teme (plus alte activități aferente). Când am cunoscut-o avea 8 ani, era în clasa a doua. Îmi amintesc cu atâta drag de ea, copil dulce și răsfățat! A crescut și s-a schimbat sub ochii mei. Până am ”încheiat contractul”, când a terminat clasa a 4-a, a devenit o adevărată domnișorică. După perioada aia ne-am văzut de câteva ori dar (prea) rar. Când era prin clasa a 5-a sau a 6-a m-a contactat mama ei să reluăm din ore însă eu eram deja la master in Timișoara sau eram deja angajată în Arad, nu mai știu exact, ideea e că nu mai puteam, deși îmi doream. Însă suntem prietene pe Facebook și ne urmărim mereu una pe cealaltă. A și fost la nunta mea, împreună cu mama ei, fapt ce m-a bucurat enorm!

Ideea la care am vrut să ajung e că nu îmi vine să cred cum a trecut timpul și cât de mult s-a schimbat Andra. Clar că și eu m-am schimbat între timp, și pentru mine a trecut timpul, m-am căsătorit între timp. Dar parcă pe ea o percep altfel. Am lăsat un copil activ, cu jumătate de gând spre jucării, desene, năzbătii și cu cealaltă jumătate de gând spre muzică, vedete, prietene, modelling. O copiliță care, deși avea ciclu menstrual, încă o spălam eu pe cap, o copiliță complexată de burtica pe care nu reușea să o subțieze deși mama ei stătea cu gura pe ea, pentru ea erau mai tentante dulciurile și mâncarea decât sala și salatele - așa cum e normal la vârsta aceea. 

Astăzi Andra e o domnișoară de 17 ani, anul ăsta face 18 ani. O vad pe Facebook in photoshooting-uri si parca nu o recunosc. Arata mult mai matura, cam ca orice fata mai nou. Si, cel mai ciudat, o vad in poze cu iubitul, in statusuri si poze cu love. Cumva, imaginea din capul meu nu se leaga cu imaginile din realitate.

Dar adevarul asta e, timpul trece si ne schimba mai mult sau mai putin. Ceea ce nu e neaparat rau, desigur.

Bilanț 2017

E 31 decembrie, ora 21:05 și încă nu îmi vine să cred cum a trecut anul ăsta. Nu îmi dau seama cum au trecut lunile, parcă nici nu-mi amintesc mare lucru din unele luni din anul 2017. Cu toate astea, 2017 a fost un an extrem de bun.

De ani de zile, în familia mea există tradiția ca în ultimele zile din an să facem analiza anului care se încheie. Fiecare spune cum a fost anul lui, în funcție de sănătate, iubire, familie, bani, loc de muncă, etc. Eu nu știu cum să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru anul ce tocmai trece. Tot ca o tradiție, anul trecut la miezul nopții mi-am pus dorința (din câte îmi amintesc) de a avea un an liniștit, fără stres, cu împlinire și iubire. Cred că niciodată nu mi s-a mai împlinit o dorința pusa de Anul Nou atât de exact.

Anul 2017 a fost primul an al nostru ca soț și soție și, din punctul ăsta de vedere a fost perfect. Ne-am iubit, ne-am distrat, ne-am îndrăgostit pe zi ce trece tot mai mult de căsuța noastră, de viața noastră în doi. Ne-am descurcat excelent cu tot ce înseamnă cheltuieli, a trecut un an din achitarea creditului (mai 29, ieeeeei), am pus ceva la ciorap. Am fost în minunata Grecie, am mai umblat în stânga-dreapta (Viena, Cluj).

Cea mai mare realizare din 2017 a fost Lola, mașinuța noastră. Pfua, nu-mi vine să cred că în primăvară e un an de când o avem! 

O mare mulțumire pentru anul 2017 e legată de familie. Ne-am avut tare bine, am petrecut timp multicel cu ai mei, cu socrii. Cu sister am dus relația la un nivel și mai mare. Ne-am arătat că suntem una pentru alta oricând, indiferent de condiții. M-am apropiat și mai mult de prietena mea Anca, am petrecut mult timp de calitate cu ea. Chiar și cu Iza m-am văzut mai des anul ăsta, ceea ce e extrem de mulțumitor pentru mine. Doar cu Roxi nu am apucat să mă văd prea des anul ăsta (aș putea număra pe degete, din păcate) dar ocupă același loc în inima mea.

Cel mai mult mă bucur că în anul ăsta nu am pierdut pe nimeni apropiat. S-au dus multe cunoștinte dar din fericire nimeni apropiat. Totuși, dacă sunt la capitolul pierderi, de orice fel, nu pot să nu menționez că anul ăsta am pierdut un prieten bun, pe care l-am regretat mult deși a făcut mult rău (conștient sau nu). Fostul meu viitor cumnat a ales să plece mișelește nu numai de lângă sister, ci și de lângă toți care am fost pe lângă ei. Păcat pentru el, ferice de noi! Noi suntem la fel de legați, înconjurați tot de oameni mulți iar sister e iubită așa cum merită. Deci... în tot răul e și un bine, ca întotdeauna.

Spre finalul anului am privit mai mult spre viitor. Anul ăsta dorința mea pentru 2018 e altfel, e despre ceva mult mai concret. Vedem în 31 decembrie 2018 dacă s-a îndeplinit :)

Doamne ajută ca anul următor să fie tot cu liniște, tot cu împlinire, tot cu iubire, cu sănătate, cu călătorii, cu oameni dragi, cu oameni vechi și noi, cu credință multă, cu răbdare, cu dedicare, cu zâmbete și bani cheltuiți cu cap :)))

Nunta de hârtie

Toată ziua de alaltaieri l-am agasat pe soțul meu cu întrebarea ”ce făceai anul trecut pe vremea asta?”. Anul trecut pe vremea asta mergeam cu proaspătul meu soț spre sala unde am avut nunta să plătim meniurile și tot ce mai era de plătit. Nebunia și agitația trecuse, musafirii plecaseră iar noi reușiserăm să ne odihnim.

A trecut deja un an - unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea. A fost un an în care am primit exact ceea ce mi-am dorit cu cea mai mare ardoare: liniște și împlinire. Creditul a fost aprobat, apartamentul a devenit casa noastră mult iubită, amândoi muncim, familiile ne sunt alături, prietenii la fel. Având toate astea puse la punct, îmi doream să nu apară ceva care să ne tulbure apele iar Dumnezeu ne-a ajutat cu vârf și îndesat. 

Duminică, când am împlinit un an de la cununia religioasă, i-am spus lui Andrei că suntem atât de fericiți încât mi-e teamă. Mă tot întreb ce bine am făcut de am parte de un soț atât de bun, de atent, de iubitor, de ambițios, de dornic să mă surprindă. Și că, probabil, pe undeva, cândva, voi avea o neîmplinire pe alt plan. E un gând urât, un gând care mă neliniștește dar nu pot să nu recunosc că mă bântuie. Încerc totuși să mă bucur cât pot de mult de fericirea și împlinirea din viața noastră de familie și să mă rog să se mențină așa și să fim împliniți și pe următoarele planuri ce vor interveni în viața noastră. Pot să recunosc faptul că în acest moment mă bucur enorm de viața noastră, de relația noastră și că sunt oarecum egoistă - îmi doresc să mă bucur cât mai mult de momentele astea, în formula asta.

Am plănuit să petrecem weekendul aniversar doar noi doi. Să ieșim din rutina zilelor de sâmbătă și duminică, să lenevim, să stăm mult împreună, să ne iubim :D Cadouri nu am stabilit că ne facem, doar urma ca duminică să ieșim la o cină undeva. Bineînțeles că planurile nu ne-au ieșit așa cum le-am făcut :)) 

Prima surpriză a apărut sâmbătă dimineața când m-am trezit cu un cadou de la Andrei. De fapt, prima supriză a fost vineri seara când mi-a dat un buchet superb de flori. Doamneeeeee cât de ingenios poate fi omul ăsta. După patru ani de relație încă mă mai mir de ideile pe care le are, de surprizele pe care mi le pregătește cu atâta drag. Fără să intru în detaliile pe care mi le-a povestit după, cu peripețiile prin care a trecut cu achiziționarea cadoului, o să intru direct în subiect. Dragul meu soț mi-a luat cadou de aniversarea primului an de căsătorie o... VIOARĂ. Nu știu să cânt la vioară, nu am ținut în viața mea în mână o vioară. Doar că dragul de el știa că e instrumentul meu preferat, că îmi place foarte mult și că mi-ar fi plăcut să știu să cânt. Cu toate astea, nu m-aș fi gândit vreodată să iau lecții sau ceva. Nu mi-a luat vioara neaparat cu scopul de a învăța să cânt la ea, ci pur și simplu să o am, chiar dacă doar o țin în vitrină. Dacă mie îmi place, trebuie să am. Cam orice. Nu îl laud doar că e al meu, omul ăsta chiar e cel mai cel dintre cei mai cei! Are un dar din a mă face să îmi crească sufletul de mândrie și iubire. Mai mult decât orice iubește să mă surprindă. Ai zice că a făcut cam tot ce se putea face până acum dar nu știu cum face de reușește să scoată din mânecă de fiecare dată ceva nou, ceva ingenios. Vioara e minunată, arată atât de elegant, de romantic! Doar că toate sunetele care ies din ea sunt total diferite de ceea ce știm cu toții despre sunetul viorii. Cu toate astea, Andrei al meu adoră să mă vadă/audă ”cântând” :)))

Eu i-am gătit sâmbătă pipote și inimioare - pentru că știam că îi plac foarte mult. Seara l-am lăsat trei ore singurel pentru că m-am întânit cu Iza, buna mea prietenă, în 24 fiind ziua ei. Pentru că eu nu mă pregătisem cu cadou și pentru că știam că orice i-aș fi luat nu ar fi egalat supriza lui, am rugat-o pe Iza să vină cu mine în mall să mă ajute să îmi aleg o lenjerie sexy, cadou pentru Andrei - ceva cu efect sigur. Zis și făcut! Seara am făcut pizza de casă și am profitat de seară :D

Duminică plănuiserăm să nu mergem în vizitele obișnuite la ai noștri dar toți voiau să ne vadă și să ne felicite așa că din duminica noastră de leneveală în doi a rămas asta: vizită la socrii, apoi vizită la ai mei, vizită la o fostă vecină, o oră acasă și apoi... teoretic trebuia să mergem în vizită la sister a mea dar acolo ne-a așteptat altă surpriză: petrecere surpriză organizată de ea, de prietenele noastre Anca și Simo (și Teo, fiica Simonei). Ne-au așteptat cu tort, cu șampanie, cu cadouri și maxime felicitări. Am fost extrem de surprinși și fericiți să avem așa oameni frumoși lângă noi. 

Pentru că deja era târziu și eu nu mă simțeam tocmai bine am renunțat la cina în oraș și am comandat mâncărică acasă, ne-am ghemuit în pat și am profitat de finalul de romantic weekend.

Nunta noastră de hârtie a fost una care a rezumat întreg anul care a trecut: iubire, tandrețe, pasiune, surpriză, lacrimi de fericire, familie, prieteni, zâmbete. Să dea Domnul să avem ani fericiți și liniștiți, așa cum ne dorim. Mama ne-a urat o chestie care mi-a plăcut maxim ”Să vă dea Dumnezeu câți ani vrea el împreună doar să fie fericiți!”. Amin!

Cum funcționează mintea omului

Știți momentele alea de respiro de după un eveniment/pas/moment important sau foarte important  din viața? Când totul devine lin, așa ca o rutină chiar. Și ajungi la un moment dat să te plictisești și ”coci” un alt eveniment/pas/moment. Că doar ăsta e mersul firesc al lucrurilor.

Haideți să vă povestesc cum funcționez eu la astfel de momente!

Am fost dintotdeuna genul de om care se aruncă cu capul înainte, care s-a lăsat copleșit mereu de sentimente, care a acționat mereu din primul impuls. Parcă de când am mai îmbătrânit (vorba vine!) m-am mai temperat și am învățat să gândesc puțin înainte și abia apoi să acționez. Bine, nu e o stare dinaia exagerată, în care nu gândesc chiar nimic din ceea ce urmează să fac și ajung apoi să regret. E doar un mega entuziasm pe care nu mi-l pot ține în frâu prea mult. Un exemplu foarte banal: vreau să plănuiesc o mini vacanță romantică cu Andrei, doar pentru noi doi. Și îmi spun: ”nu zic la nimeni, concretizăm totul și abia apoi”. Zis și făcut. Să zicem că în ziua respectivă mă întâlnesc cu fetele. ”Ahhh, nu le zic nimic, așa am stabilit. Trei, doi, unuuuu ȘI! Auziți fetelor? Să vedeți ce plănuiesc eu!”. Mdea... 

Ăsta a fost exemplul funny și mega simplu. Acum urmează ceva mai serios. Chestie pe care încă o cântăresc să îmi dau seama dacă îi de bine sau de rău (sau de rău sau de foarte rău). Revin la o anumită concluzie după ce povestesc despre ce e vorba mai exact.

”Problema” e că mintea mea e formată pe modelul că atunci când urmează să mi se întample un lucru, îl trăiesc întâi în mintea mea și abia apoi îl trăiesc și concret. Cel mai bun exemplu e și cel mai mare și mai important: căsătoria/nunta. După ce ne-am dat seama că relația noastră e una serioasă, existau momente în care întâmplător ajungea să se aducă în discuție căsătoria/nunta, în discuțiile cu Andrei sau cu alți prieteni. Și atunci răspundeam clar „Nuuu, nu vreau să mă mărit”. După încă câteva luni, când Andrei a devenit din hotărât în foarte hotărât, parcă-parcă am început și eu să zic mai domol ”Da, poate dar mai încolo”. Și aveam discuții gen ”noi când o să facem nuntă nu o sa avem așa X” sau ”Noi o să avem X la nunta noastră”. Și încet-încet am început să ne gândim cam ce am vrea și ce nu am vrea la modul că știam în mare cam tot ce va însemna nunta noastră :)) Și când omul a devenit și mai hotărât, m-a făcut și pe mine să fiu la fel. Și atunci s-a dat startul: dimineața, la prânz și seara și între mese gândurile mele se îndreptau doar spre acest subiect. Avem două miliarde de scenarii despre cum voi reacționa când voi fi cerută, despre cum îi vom anunța pe ai noștri (pe ai mei de fapt, că ai lui știau ce plănuia el), știam data nunții, știam ce culori alegem, știam toate sălile din Arad, știam ce vreau și ce nu vreau, știam ce rochie vreau (prințesăăăă), știam pe ce melodie o să dansăm, îmi imaginam momentul în care vine Andrei să mă ia de acasă, slujba de la biserică... Trăiam în capul meu momentele alea de zeci de mii de ori. Și starea asta s-a întins până când am ajuns efectiv la nuntă sau la momentele respective. Și numa bine când am ajuns să facem cu adevărat planuri ne-am dat seama că din toate planurile noastre inițiale, cele doar visate, singurele chestii care au rămas la fel au fost melodia pe care să dansăm și rochia mea :)))

La un moment dat, la câteva luni după nuntă am început să mă panichez de chestia asta și să mă întreb dacă e o chestie sănătoasă. Știi faza aia cum te întreabă toată lumea ”când te măriți?” și după ce te măriți te întreabă ”când faci bebe?” și după ce faci bebe te întreabă ”când faci bebe2?”. Ehh, înțelegeți unde bat? Tocmai mă căsătorisem... mă rog, înțelegeți voi :))) Am discutat cu psihologul pe tema asta și m-a liniștit oarecum. Mi-a explicat că așa e formată mintea mea, că nu trebuie să îmi blochez gândurile astea pentru că e clar că eu, pe undeva, mă alimentez cu ele. Singura chestie e să nu pierd din intensitatea trăirilor atunci când chiar mi se întâmplă lucrurile pe care eu le repet obsesiv în gând. Știi, acuma că scriu despre subiectul ăsta îmi dau seama că și faptul că îmi doresc atât de mult un lucru mă face să mă gândesc în modul ăsta la el. Adică eu nu pot doar să mă gândesc ”Vreau role. Doamne ce vreau role! Îmi doresc role de mor!” (visul neîmplinit al copilăriei mele). Eu musai trebuie să merg mult mai departe cu gândul și trăiesc în minte momentul în care le cumpăr și îmi striclesc ochii de bucurie, momentul în care le scot din cutie și mi le pun în picioare, primii pași, bătaia vântului, vrâââj-vrââââj... 

PS: nu vă spun în ce etapă sunt la faza cu bebele :D :D :D

Despre prietenie

Atenție, postare luuuungă :)))

Sunt o persoană foarte prietenoasă. Dacă e să privesc în profunzime, aș putea spune că sunt prea prietenoasă. În sensul că mă arunc repede în relații de prietenie și am mult prea multe așteptări de la cei din jur sau de la prietenia în sine.

Nu am mulți prieteni. Ba mai mult, pot să spun că am puțini prieteni. Puțini și buni, știți vorba aia. Cu toate astea, simt nevoia uneori ca numărul ăsta să crească. Pentru că am ajuns la vârsta la care fiecare își face (sau are deja) drumul lui, cu alte priorități și nu întotdeauna ai/au disponibilitate. Nu știu exact cum să explic chestia asta. Cred că am să revin asupra acestui lucru după ce punctez un aspect foarte important.

Până la un moment dat în viață, nu am avut noroc la prieteni. Prima mea prietenă cea mai bună mi-am făcut-o în clasa I, prietenă pentru care eu eram pe locul II, ea având deja o prietenă cea mai bună. Însă eu am considerat-o așa până în clasa a 6-a, când s-a mutat la altă școală iar în inima mea a apărut Iza. Iza a fost prima persoană pe care am considerat-o cea mai bună prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Am fost foarte apropiate și am trăit împreună momente de toate felurile. Ideea de best friends s-a păstrat până prin primii ani de liceu când, treptat, am început să ne îndepărtăm din motive despre care nu voi vorbi. Pentru că prietenia noastă a fost specială și a rămas specială. Iza e cea mai vechie prietenă a mea, e omul meu de suflet. Păstrăm legătură și acum, după mai bine de 15 ani. Ne vedem rar, de vreo 4-5 ori pe an (ea stă în Timișoara), mereu de zilele noastre, mereu de Crăciun și Paște. Însă niciodată nu ratăm aceste 4-5 întâlniri și atunci povestim tot ce-am făcut de când nu ne-am văzut. Prietenia noastră a fost, este și va fi una specială. Tocmai de asta Iza mi-a fost domnișoară de onoare principală la nuntă.

Când am ajuns la liceu am cunoscut-o pe Roxi. Sunt vreo 12 ani de atunci, de când Roxi e prietena mea cea mai bună. Ne-am înțeles din prima și cu trecerea anilor ne-am consolidat relația foarte, foarte mult. Ne-am format împreună ca adolescente, ne-am transformat împreună în femei. Am râs împreună, am plâns, ne-am enervat, ne-am plictisit, ne-am distrat, am dansat... Mă rog, am trăit tot ce am trăit ÎMPREUNĂ. Fără să ne certăm vreodată. Nici măcar o singură dată, în 12 ani. Am avut momente în care nu mai comunicam cum trebuie, când ne-am îndepărtat într-un fel sau altul, când am crezut că prietenia noastră s-a șters dar niciodată nu ne-am certat sau ne-am spus vorbe grele, pe care să le regretăm cândva. Cred că din cauza asta prietenia asta rezistă și azi. Plus faptul că, de fapt, suntem trei. Pentru că la un moment dat am inclus-o în grup si pe Roxy, sora mea (despre care urmează să scriu în continuare). Suntem un trio excelent, cu milioane de plusuri și cu imperfecțiunile lui. Suntem întotdeauna una pentru cealaltă, în orice condiții. Chiar dacă relațiile, căsătoriile, copiii au intervenit pe parcurs. Chiar dacă nopțile de pijama party sau ieșirile în oraș nu vor mai fi niciodată cum erau acum câțiva ani, tot același trio suntem, sufletele noastre sunt la fel de bine conectate. În ciuda distanței, noi rezistăm. Pentru că Roxi a noastră stă la aproape 70 de km de Arad. Ăsta cred că a fost singurul dezavantaj al prieteniei noastre, distanța. Deși cred că până la urmă face și asta parte din prietenia noastră, a fost ca un test pe care l-am trecut mereu cu biro. Prietenia cu Roxi e exact ca în poza din stânga. Sunt sigură că prietenia noastră va dura toată viața, sunt dispusă să bag mâna în foc pentru asta. Știu că nimic pe lumea asta nu e sigur, cred cu tărie că un om se poate schimba oricând dar, din nu știu ce motiv, sunt dispusă să îmi asum riscul de a fi sigură pe prietenia asta. 

Cred că fiecare dintre noi are în viață un om lipit de suflet, cel mai special om existent. Dumnezeu mi-a dat o soră care să-mi fie acest gen de om. Soțul meu e persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lume, părinții meu sunt cei mai speciali oameni, pe care îi iubesc enorm. Însă sora mea, Roxy, este omul meu special. Am fost prietene bune de mici, am fost legate într-un mod inexplicabil, într-un mod pe care mulți nu l-au înțeles. Când eram copii, am avut o perioadă când ne certam des dar niciodată la modul serios. În toată viața noastră, de aproape 28 de ani, ne-am certat o singură dată. N-are sens să povestesc tot ce înseamnă relația noastră, ideea e că suntem extrem de norocoase să ne avem una pe cealaltă. Roxy mi-a fost mereu stâlp de susținere. A fost mereu omul cu care m-am sfătuit înainte de a lua o decizie. Nu știu să explic ce înseamnă relația noastră. Știu doar că indiferent de condiții, indiferent de oamenii care au trecut prin viața noastră, indiferent de distanță, am fost și suntem una lângă cealaltă. Roxy e genul de om care ar veni la nevoie și în toiul nopții în caz de ceva iar reciproca ar fi valabilă. Roxy mi-e soră, Roxy mi-e prietenă, Roxy mi-e confidentă, Roxy mi-e ajutor de nădejde.

Mai am o prietenă bună-bună, Anca. A fost și ea cu noi la liceu și am devenit prietene apropiate din clasa a 11-a. E persoana cu care poți să râzi cel mai mult. E o persoană pentru care valoarea unui om cântărește foarte mult. Ce-mi place cel mai mult la Anca, în afară de căldura ei, e faptul că e genul de om care te caută, care se interesează de tine în orice condiții. Aici e punctul meu sensibil. Ca o paranteză, să exemplific: celelalte două domnișoare de onoare pe care le-am avut, pe lângă Iza, mi-au fost apropiate la fostul meu loc de muncă, fete tare dragi mie. Însă niciuna dintre ele nu m-a întrebat vreodată în cele 14 luni de pregătiri pentru nuntă cum sunt, ce am făcut, ce mai am de făcut. Mi-au fost alături la nuntă, au fost niște drăguțe, cu adevărat drăguțe. Și acolo s-a oprit tot. Nici nu-mi amintesc când am vorbit ultima oară, probabil la scurt timp după nuntă și atât... Mă rog, înapoi la oile noastre. Anca s-a împrietenit foarte repede și cu Roxi. De fapt, ne înțelegem foarte bine toate patru însă foarte rar ne vedem în formula completă. Așa că formăm două grupuri tare faine: Roxy-Roxi-Eu și Roxy-Anca-Eu. ”Problema” cu Anca e faptul că are studii în străinătate, iubit în State și planuri de mutat acolo, unde să-și dezvolte minunata carieră în domeniul foto. Deci din nou, distanța apare (și ce distanță!). Dar încă nu e nimic concretizat așa că mă bucur cât pot de apropierea noastră.

Pot fi maxim de recunoscătoare pentru prietenele pe care le am. Și chiar sunt. Însă uneori simt nevoia să am lângă mine prietene, cunoștințe, nu știu exact cum să le numesc. Fete cu care să ies la o cafea și o bârfă, fete cu care să merg la sport, la un concert atunci când fetele mele nu sunt disponibile. De exemplu, acum puțină vreme am suferit tare mult când am vrut să merg la un concert în Timișoara și efectiv mi-am dat seama că nu am cu cine să merg. Epuizasem toți ”oamenii mei”: soțului nu îi plăcea cine concerta, Roxy idem, Roxi nu avea cum (pentru că bebe), cu Anca nu aveam transport (nu îmi luasem încă mașina - apropoooo am mașinăăăăăăăă!!!!!) și... atât. Sunt extrem de recunoscătoare pentru oamenii apropiați și importanți pe care îi am lângă mine însă mi-am dat seama că sunt cam limitată la ei. În sensul că în lipsa lor, cu cine rămân? Mă sperie chestia asta, o fi de rău?