Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când circul cu taxi nu suport să mă ţină nenea taximetristu' la poveşti. Asta nu înseamnă că sunt acră şi îi comand unde să mă ducă, îi plătesc şi atât. Doar că nu suport să se întindă la poveşti, să dezbatem ultimele ştiri, să mă întrebe o mie de chestii sau, mai rău, să îşi povestească istorii şi păţanii.
Eu circul foarte rar cu taxi-ul. Doar când e musai iau câte unul şi mi se întâmplă destul de rar să fie musai. Circulam foarte des pe vremea când lucram cu Andra, fetiţa pe care o meditam (cine ştie... ştie) pentru că ne plimbam mult dintr-un loc în altul şi părinţii îşi permiteau acest lux.
Ultima oară am luat un taxi săptămâna trecută când am ajuns în Timişoara. Avusese microbusul întârziere, mă grăbeam la curs, bla bla. Şi intenţionat am intrat într-un taxi condus de un nene mai în vârstă pentru că lângă el era unu mai tinerel care şi-a cam scos capul pe geam... În fine. Ideea e că în alea cinci minute în care am ajuns la Universitate, nenea în cauză mi-a povestit (neinvitat, desigur) ultimele trei luni din viaţă. Cum că e prima lui zi de lucru după 90 de zile, că în ziua de Crăciun a lovit un alt taxi din Arad (hmmm, ce amănunt interesant), că i s-a luat permisul, că i s-a făcut dosar, că a luat martori falşi, că a dat mită să ascundă dovezi, că l-a prins, că a picat testul pentru noul permis, că l-a luat totuşi, că are datorii de 30 de milioane, că fiica lui de clasa a 6-a, care e înfiată, s-a împrienit cu o tipă de 26 de ani pe care a adus-o la ei acasă şi care le-a furat nu ştiu câţi bani şi cutia cu bijuterii în valoare de 90 de milioane şi... şi... şi... Doamne, nu-mi vine să cred că scriu toate detaliile astea aici!
Eu nu ţineam neapărat să ştiu toate astea. De fapt, nu ţineam deloc. Preferam să stau liniştită alea cinci minute, să mă gândesc în ce sală am curs, cu ce tren mă întorc, etc. Nici nu mai ştiu de la ce pornise toată povestea, cred că de la faptul că nevasta lui urlă la el, sau ceva de genu. Şi mai îmi zicea nenea că a avut 90 de kg (parcă) şi acum are 60-70, de la stres. Noa, în sfârşit ceva mai cu sens. Aici sunt întru totul de acord cu nenea. Stresul clar te ajută la slăbit. Eu am realizat că mi-am conturat şi mai bine oasele în ultima vreme. Ştiţi voi, os, piele... şi cam atât, prin unele zone. Pfff! Nu ţineam neaparat dar mă rog...
Dar n-am ce-i face. Aşa sunt eu, nu pot controla chestia asta. Nu vă gândiţi acuma că tremur ca un moşuleţ dar dacă te uiţi câteva secunde la mâinile mele, observi că tremură. Şi, bineînţeles, mă întrebi ce am de tremur aşa. Sau "iar tremuri?". Sau "iar tremuri!". Nu mă pot obişnui cu chestia asta. Mă enervează cumplit să mi se spună de fiecare dată, ştiu şi eu chestia asta şi, wow, nu-mi place. Dar repet, nu pot controla asta. Mai nou, persoana care observă foarte des în ultima vreme că îmi tremură mâinile e mama. Pfua, chiar nu vreau să îmi spună ŞI EA prea des treaba asta.
Eu circul foarte rar cu taxi-ul. Doar când e musai iau câte unul şi mi se întâmplă destul de rar să fie musai. Circulam foarte des pe vremea când lucram cu Andra, fetiţa pe care o meditam (cine ştie... ştie) pentru că ne plimbam mult dintr-un loc în altul şi părinţii îşi permiteau acest lux.
Eu nu ţineam neapărat să ştiu toate astea. De fapt, nu ţineam deloc. Preferam să stau liniştită alea cinci minute, să mă gândesc în ce sală am curs, cu ce tren mă întorc, etc. Nici nu mai ştiu de la ce pornise toată povestea, cred că de la faptul că nevasta lui urlă la el, sau ceva de genu. Şi mai îmi zicea nenea că a avut 90 de kg (parcă) şi acum are 60-70, de la stres. Noa, în sfârşit ceva mai cu sens. Aici sunt întru totul de acord cu nenea. Stresul clar te ajută la slăbit. Eu am realizat că mi-am conturat şi mai bine oasele în ultima vreme. Ştiţi voi, os, piele... şi cam atât, prin unele zone. Pfff! Nu ţineam neaparat dar mă rog...D408z1BQC)fqkTS!~~60_35.JPG)
Aveam bagajele făcute. Erau la uşă, ascunse pe undeva. Se vedea doar o urmă din ele. Aşteptam un moment. Nu potrivit, că nu există aşa ceva. Momentul a venit, nechemat de mine în totalitate. Dar a venit. Şi mi-am luat bagajele. Sunt grele. Ştiam cum sunt doar că... atââât de grele?!
Vreau să fiu eu cu mine, singură, să mă înţeleg întâi eu şi apoi să... Să nu ştiu ce. Ceva. Îmi vine să mă fac la fel ca tanti asta din poză pentru o vreme (mai puţin groaza de pe chipul ei) şi să mă reculeg. Doar că nu pot să mă gândesc doar la mine. Nu pot să fiu egoistă. Eu nu. Nu sunt de felul meu aşa, ce să mai vorbesc despre situaţia asta... 
