Din viaţă

Cândva, mai demult, în naivitatea mea adolescentină consideram adulterul un păcat capital. Spuneam că nu aş putea accepta niciodată să înşel sau să fiu înşelată. Însă tot ce am trăit până acum, în cei 25 de ani, m-a determinat să cred cu tărie în vorba "niciodată să nu spui niciodată". Nimeni şi nimic în lume nu îţi garantează pentru nimic, pentru nimic din ceea ce vei face sau din ceea ce ţi se va întâmpla. 

Ca pentru a-mi demonstra că niciodată o teorie nu e valabilă 100%, viaţa mi-a arătat că verbul "a înşela" poate face parte din viaţa oricărui om. Am înşelat şi am fost înşelată.

Am o cunoştinţă care a fost înşelată de curând. Avea o relaţie de aproximativ un an cu un baiat şi, de câteva luni, se mutaseră împreună într-o garsonieră. Iar acum el a înşelat-o şi s-au despărţit, ea mutându-se din nou la părinţi. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost tăria de caracter a tipei. A făcut ceea ce orice om înşelat ar trebui să facă. Bine, reacţiile şi deciziile depind de foarte multe lucruri. O astfel de greşeală poate fi iertată, în anumite condiţii, dacă persoana în cauză o merită. Tipul se pare că a meritat să fie părăsit, să fie lăasat singur, să fie şters din lista de prieteni de pe Facebook şi din orice activitate a fostei iubite cu care îşi împărţea locunţa, patul, mâncarea, banii, dragostea.

Povestea asta m-a făcut să mă gândesc la experienţa mea. M-a făcut să îmi amintesc ce a înseamnat pentru mine să fiu înşelată şi să regret (amarnic) felul în care am reacţionat. Într-un fel, îmi doresc să dau timpul înapoi şi să reacţionez aşa cum îmi vine acum să reacţionez, după ce mi-a trecut orice urmă de sentiment, acum când gândesc raţional. Să transform umilinţa mea în umilinţa lui. Să-i scuip în faţă cât e de mizerabil, de laş, de om de nimic şi fără caracter. Să îi aduc la cunoştinţă faptul că nu mai vreau să îl văd în faţa ochilor. Iar în final să îi mulţumesc. Pentru că m-a ajutat (în cel mai dureros mod cu putinţă) să înţeleg că petrecerea timpului cu el a fost o risipă, că persoana lui lângă persoana mea nu ar fi fost niciodată un lucru bun. Pentru că a făcut loc în viaţa mea unui om adevărat.

Din păcate, atunci nu am reacţionat aşa. Orbită de un sentiment pe care îl numeam iubire (cea mai oarbă iubire care mi-a fost dată să o simt) am reacţionat cu umilinţă, ca un om slab. Acum, gândindu-mă la felul în care m-am comportant, îmi vine să plec capul. Abia acum, când totul a trecut, realizez şi înţeleg cât de mult am greşit. 

În loc să fug, am stat. În loc să vreau să plec, m-am întors. În loc să plâng de uşurare, am plâns de durere, am plâns toate lacrimile pe care le-am avut, şi-am mai stors câteva atunci când am simţit că nu le mai am. În loc să exclam, am întrebat. În loc să-i spun să dispară, am întrebat dacă rămâne. 

Nimic în viaţa asta nu e întâmplător. Nu regret faptul că am fost înşelată într-un mod urât de o persoană căruia îi dăruisem sufletul meu în toate modurile posibile, într-un timp foarte scurt. Nu regret durerea imensă ce am simţit-o. Ştiu şi accept faptul că toate astea mi-au fost date pentru a înţelege că am pierdut ceva. Şi mai ales, am înţeles că această experienţă m-a pregătit pentru ceea ce a urmat după, că m-a făcut să înţeleg iubirea reală, dedicaţia reală, sinceritatea reală, respectul real, BĂRBATUL REAL.

Regret doar umilinţa la care m-am lăsat supusă. Şi astăzi ştiu că niciodată nu mă voi mai lăsa să fac asta, indiferent de condiţii!

Când te loveşti de realitate

Din când în când. Te loveşti la un moment dat de nişte situaţii în care realizezi cât de mult înseamnă viaţa şi cât de complexă e ea. Şi, cel mai dur lucru, că trece.

Pe mine m-a lovit realitatea brusc în perioada asta. Am realizat mai mult ca niciodată că am crescut, că lucurile se schimbă. Faptul că am avut parte, din păcate, de două decese în familie luna asta (şi unul anul trecut tot pe vremea asta) m-a făcut să mă gândesc la trecerea timpului şi la tot ce implică asta. La faptul că bunicii s-au dus de mult - a mai rămas doar o bunică. La faptul că au murit doi unchi. La faptul că părinţii mei şi unchii şi mătuşile mele îmbătrânesc. La faptul că verişorii şi verişoarele mele se căsătoresc, dau naştere copiilor. Că din ce în ce mai mulţi nepoţi se nasc şi, din păcate, tot mai mulţi din cei mai în vârstă din familie încep să aibă probleme de sănătate. Că doi dintre ei au murit, repet...

Nu ştiu să explic sentimentul ce m-a cuprins când m-am lovit de chestia asta. Nu ştiu să explic mai bine de atât: că realizez foarte bine că timpul trece. Şi că mi-e frică. Şi că, cu cât mă bucur mai mult de lucrurile ce li se întâmplă celor tineri (inclusiv mie), cu atât mă întristez pentru cele ce li se întâmplă celor ce acum sunt mai bătrâni.

Sentimente "faine"

Faine da' nu prea. De fapt, deloc faine. Mă încearcă de o vreme un sentiment teribil de dezamăgire. Peste tot în jurul meu dau doar peste egoism şi inconştienţă. Totul e doar pentru sine, contez doar "eu", "tu" fă ce vrei. Îmi văd de treabă, îţi vezi de treabă. Sau nu.

Ceea ce mă deranjează cel mai tare e faptul că dezamăgirea asta profundă vine de la persoane importante în viaţa mea. Şi e al naibii de dureros, că tocmai de la astfel de persoane aştepţi înţelegere, atenţie, suport, mângâiere la nevoie şi altele asemenea. Dar nu. Simt că de la o vreme fiecare e aşezat într-o bulă proprie şi personală. Şi de acolo îşi vede doar problemele şi interesele proprii şi, din când în când, împroaşcă în jur cu ce îi vine chef. Şi când se calmează, e ok şi trebuie să fii şi tu ok. Că nu poţi să verşi ceea ce te deranjează, ceea ce te doare şi să pleci. Că aşa e făcut omul, depinde de om. Aşa că îţi calci mereu suflet şi mergi mai departe, îndeşi în tine tot, să faci loc pentru mai departe. 

De fapt, mă mai deranjează ceva "cel mai tare": că nu pot fi indiferentă. Când e vorba despre persoane importante, nu pot fi indiferentă. Mă răneşti uşor. Te iert dar sufletul nu se mai peticeşte. Problema este că în ultima vreme se cam adună şi atunci e greu să nu fii indiferent...

În tot răul e şi-un bine, până la urmă: există două persoane care nu intră în categoria de dezamăgiri. Din fericire. Asta e toată puterea pe care o mai am. Să nu mă dau cu capul de pereţi.

Cu fluturi: MAŞINI

Pe ultima sută de metri mi-am amintit de fluturi. Era să trec pentru prima dată peste o lună fără să postez fluturi dar iată că mi-am amintit la timp. Deşi luna aceasta vor fi mai puţine poze, pentru că nu am găsit mai multe frumoase dar important e că postez. Aşadaaaar :)

Ce mai citim?

Când m-am angajat eu la un job adevărat, cu normă întreagă, mi-am spus că în fiecare lună, din fiecare salariu, îmi voi lua câte o carte. Bineînţeles că nu a fost aşa. Mi-am luat doar aşa, din când în când. Nu pentru că nu aş fi vrut ci pentru că... nici nu ştiu de ce, sincer.

Ultima care pe care mi-am luat-o (până săptămâna trecută) a fost "Perfect bărbătesc" de John O`Farell. E o poveste, scrisă într-un mod foarte haios, a unui bărbat care îşi descrie viaţa de familie. Naşterea celui de-al doilea copil îl epuizează psihic, chiar dacă fizic nu participă foarte mult la nevoile unui copil mic (sau doi, de curând). Atunci decide să înceapă să trăiască o viaţă dublă. Astfel, pretextând că munceşte pe rupte, trăieşte atâtea zile şi atâtea nopţi câte are nevoie departe de familie, într-un apartament din celălalt capăt al oraşului. Însă bărbatul munceşte doar atât cât să câştige decent pentru a-şi susţine familia care se tot măreşte. Iar în restul timpului doarme cât nu reuşeşte să doarmă acasă şi socializează cu cei trei colegi de apartament. Nici cei de acasă, nici cei din apartamentul nr. 2 nu ştiu adevărul despre cealaltă viaţă a bărbatului. Însă la un moment dat se află, printr-o greşeală... Atunci realizează că a greşit, că în timp ce el se relaxa ori se distra cu prietenii lui fără obligaţii, soţia lui trecea prin momente grele cu doi copii mici şi o nouă sarcină. În plus, nu reuşeşte să plătească băncii banii pentru casă, pe care în cele din urmă o pierde. Happy end totuşi există, pentru că omul luptă din răsputeri să îşi facă soţia să îl ierte şi să fie din nou o familie unită. 

Spuneam ceva de săptămâna trecută. Ei bine, săptămâna trecută mi-a venit comanda. Cu cărţi. Mi-am comandat dintr-un anticariat online şase cărţi minunate, extrem de ieftine. Mi-era atât de dor să am câteva cărţi noi! Şi când am desfăcut pachetul şi le-am văzut pe toate şase, aproape noi... Ioai! Mi-era dor să citesc ceva siropos şi romantic, Nora Roberts mai exact. Şi mi s-a pus pata pe trilogia Surorilor Concannon: "Născută în flăcări", "Născută în gheaţă" şi "Născută în ruşine". Din păcate însă nu am găsit decât ultima din serie dar le voi lua cândva şi pe celelalte. Exact cu asta am şi început seria de citit, pentru că îmi era dor, aşa cum am mai spus, de ceva romantic (poate pentru că aşa mă simt şi eu acum, pentru că asta trăiesc). Nu am ajuns foarte departe cu povestea, 100 şi câteva pagini am citit până acum dar povestea m-a prins şi, aşa cum mă aşteptam, sunt extrem de curioasă cum sunt primele două volume.

Când mă uit la celelalte cinci cărţi, pe care abia le-am înghesuit în bibliotecă, îmi vine să le citesc pe toate odată. Abia aştept să le savurez! Deşi aş prefera să o fac atunci când sunt relaxată, să am timp mai mult, să merg în vacanţă eventual... Acum citesc doar câte puţin pe zi, atunci când am câteva momente libere. Revenind la celelalte cinci cărţi, iată care sunt acestea: "Casa de la malul mării" volumul 1 + volumul 2, de Santa Montefiore, "Ultima scrisoare de dragoste" de Jojo Moyers, "Barca de argint" de Luanne Rice şi "Mănăstirea Northanger" de Jane Austen. Aceasta din urmă a ajuns în urma unei erori, eu comandasem "Mândrie şi prejudecată" pentru a o face cadou unei prietene însă mi-a fost trimisă cealaltă din greşeală. Dar am păstrat-o, sunt curioasă cum e. 

Repet, abia aştept să le citesc!

Sentimentul acela...

 

... de fericire.

... de împlinire.

... de dăruire.

... de afecţiune.

... de tandreţe.

... de răsfăţ.

... de alint.

... de protecţie.

... de siguranţă.

... de încredere.

... de fluturi de stomac.

... de IUBIRE.

Cu fluturi: ALE MELE (aproape de bucătărie)

Continui seria fluturilor mei cu cei care "trăiesc" aproape de bucătărie sau care au legătură cu aceasta. Pentru că orice parte a apartamentului e plină cu fluturi. Cred că în baie nu am fluturi, hmmm, trebuie să rezolv şi acest aspect. Aşarar... iată fluturii de prin bucătărie, puţintei dar frumoşi tare :D