Trenul vieţii

Se ştie de mult timp o poveste frumoasă (pentru oameni optimişti) cu trenul vieţii. Acel tren care vine şi în care, dacă eşti atent şi inspirat, urci cu uşurinţă. Acela poate fi trenul vieţii tale, acela care te duce spre visurile tare, spre împlinire. Există însă şi trenuri care nu opresc în gara ta, care trec pe lângă tine fără să bage în seamă expresia de mirare de pe chipul tău. Sau trenuri în care urci şi, pe parcursul călătoriei, realizezi că defapt nu era cel notat pe biletul tău. Un bilet imaginar, desigur. Oare câte trenuri trec pe lângă tine în timpul vieţii? Oare din câte trenuri cobori? Oare există un tren, al tău, din care să nu mai cobori? Sau rămâi singur, în gară, privind vagoanele cum se duc, încet, apoi repede şi tot mai repede?

M-am gândit la povestea cu trenul vieţii în urma unei posibile decizii pe care trebuia să o iau. Putea fi trenul vieţii mele. Sau unul dintre trenurile acelea ce fac legături între staţii. Nu ştiu. Am aflat târziu de el, nu aveam bilet, aveam foarte puţin timp la dispoziţie să-mi cumpăr bilet. Mai ales că la casa de bilete era o coadă mare. Italia, Spania sau Portugalia. Un semestru plătit de stat pentru studii în una din aceste ţări. M-a atras ideea aceasta şi cred că dacă aş fi avut mai mult timp de gândire aş fi cântărit ideea mai serios decât am făcut-o. Dar până să mă dezmeticesc şi să analizez posibilitatea aceasta, locurile s-au ocupat. Să nu fi fost trenul meu? Să fi fost şi să-l fi pierdut? Nu ştiu dar nici nu-mi pare rău. Consider cu tărie că viaţa e un şir de evenimente deloc întâmplătoare şi că totul, dar absolut totul, în viaţă are un anumit sens.