Sentimente de tot felul

Citeam astăzi într-o revistă cu rebusuri, sudoku şi alte jocuri de acest gen, câteva din Legile lui Murphy. Una dintre ele mi-a atras atenţia în mod deosebit. Bine, defapt am citit-o duminică dar azi m-am uitat din nou peste ea şi am procesat-o mai bine. Nu e un moment potrivit să vorbesc despre subiectul acesta, nu am nicio treabă cu el dar sunt iar în pană de idei şi mi se pare un subiect interesant şi numai bun de filosofat pe marginea lui. Zice aşa: "Dacă inima îţi este frântă, cel mai indicat este să mături rămăşiţele şi să le arunci". Este foarte adevărat, nu-i aşa? Pentru că să mai analizezi, pentru ce să mai numeri "cioburile", să-ţi măreşti suferinţa cu fiecare amintire? Da, numai că am şi două contraargumente.

Unul se referă la faptul că, printre rămăşiţele acelea, pot fi şi chestii materiale, obiecte ce îţi aduc aminte de persoana care ţi-a frânt inima. Şi cu asta eu nu sunt de acord dar sunt subiectivă, logic. Eu sunt genul de persoană care adună tot felul de lucruri, am deja trei cutii cu amintiri, îmi place să fac legături între obiecte, persoane şi locuri. Nu îmi place să-mi arunc amintirile, nici cele materiale, nici cele spirituale. Dacă am primit un obiect de la o persoană care mi-a fost dragă cândva iar apoi relaţia s-a stricat, nu îmi place să mă răzbun pe obiectul ce cândva mi-a adus sentimente pozitive ci îl pun undeva, departe de ochii mei. Poate cândva am puterea să îmi amintesc. Dar nah, nu toată lumea e la fel, unii preferă de se descotorosească de trecut, nu pot uita fiind înconjuraţi de obiecte de suflet, tocmai de aceea spuneam că sunt subiectivă.

Al doilea contraargument e valabil mai mult pentru fete. De multe ori preferăm să ne plângem de milă, să ne chinuim într-un fel cu amintiri şi reconstituiri. E imaginea aceea cu tine în pat, şerveţele, ciocolată, telefonul ce nu sună, obiectele ce-ţi amintesc de el/ea... Era şi un citat pe tema asta, nu mi-l amintesc exact. "Sunt momente în care suferi şi vrei să te bucuri şi momente în care suferi şi tot ceea ce vrei e să fii lăsat să suferi în continuare", cam aşa ceva. Am şi eu uneori momente de acest gen, în care nu-mi doresc să fiu înveselită ci mă las absorbită de amintiri, mă gândesc doar la ele, las lacrimile să cadă şi să tot cadă şi nu mă chinui să le opresc. Auto-chinuire, aşa numesc eu starea aceasta. Dar trece. Nu poţi plânge la nesfârşit un eşec, chiar dacă doare şi nu-l uiţi în totalitate. Dar măcar te descarci, apoi te comporţi raţional şi treci peste.

Nah, am filosofat destul, nu ştiu dacă s-a înţeles ceva ;)) Oricum, să nu ne lăsăm cuprinşi de tristeţe, să nu fim nevoiţi să măturăm rămăşiţe. Să profităm de primăvară, de iubire, de prietenie şi de tot ce mai vrem! Bine, ştiu că nu ţine doar de noi dar... măcar încercăm!