Acolo în suflet

Există momente în viaţă când ajungem să realizăm mai mult ca niciodată importanţa propriei vieţi şi acelor din jur. Când simţim nevoia să mulţumim pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce avem. De obicei, din păcate, aceste sentimente apar în momente dureroase, cu prilejul unor evenimente triste. Două astfel de evenimente m-au făcut să mă gândesc zilele astea la valorile din viaţa mea, la bogăţia de care am parte. Mă gândesc la familia mea, la părinţii mei, la sora mea... La momentele în care mă scot din sărite şi le răspund urât. La cât de mult îi iubesc şi îi preţuiesc defapt. La toate persoanele importante din viaţa mea: la iubit, la rude, la prieteni, la cunoştinţe.

Sunt o persoană care pune extrem de mult suflet în tot ceea ce face, în tot ceea ce întâlneşte. Nu ştiu dacă e prea bine. Iert uşor. Dar uit greu. Foarte, foarte greu. Nu pot să pun ură pe cineva mai mult de câteva minute. Sufăr când mă cert cu cineva, sufăr când supăr pe cineva sau când mă supără cineva. Sufăr când uit o persoană sau când cineva mă uită. Am impresia că acumulez prea multe sentimente. De multe ori, în sufletul meu se adună simţiri ce nu-şi au locul, stres inutil sau mărit vizibil. Chiar şi filmele sau cărţile citite le trăiesc intens, prea intens.

Mi-aş dori să fiu mai puternică. Dar nu rece. Mi-aş dori să am sufletul mai tare. Dar nu de piatră. Defapt... decât deloc, sunt mulţumită cu ceea ce am. Şi ţin să mulţumesc din când în când lui Dumnezeu pentru că exist, aşa cum exist, e perfect!