Acelaşi fluture

A fost odată (fără "ca niciodată") un fluture. O ea. Era subţirică; nu fusese niciodată grasă, nici măcar grăsuţă. Doar atunci când era mică-mică dar se explică, doar era o larvă. A crescut într-un mod obişnuit, fără nimic ieşit din comun. A zburdat mult şi a colindat nenumărate locuri. Niciodată prea departe de apropiaţii ei, mereu cu ei. A avut parte de afecţiune, de iubire, de înţelegere, de neînţelegere, de zâmbete şi lacrimi deopotrivă. A avut întrebări fără răspunsuri, chiar şi răspunsuri fără întrebări.

Era activă, veselă şi extrem de sensibilă. Trăsături tipice, doar era fluture, nu? Avea aripile pudrate cu cel mai aprins roşu. Nu prea mari căci se temea să le deschidă de tot şi să cuprindă totul în ele. Era deschisă şi totuşi rezervată, îndrăzneaţă şi totuşi timidă, curajoasă şi totuşi temătoare. Avea multă încredere şi puţină naivitate.

Cu cât trecea timpul mai mult, cu atât realiza că lumea e din ce în ce mai deschisă, mai periculoasă, mai puţin colorată şi încrezătoare. A cunoscut dureri, a întâmpinat greutăţi, şi-a deschis mintea şi sufletul. De multe ori în faţa cui nu trebuia. A legat prietenii, a dezlegat prietenii, a cunoscut iubirea, a dat la o parte iubirea, a crezut că a cunoscut iubirea, a greşit, a iertat, n-a uitat sau a uitat. A crescut şi se vedea.

Acum fluturele nu mai e roşu. A devenit portocaliu, a lăsat roşul aprins, care capta atenţia. A devenit mai discretă, poate mai matură. Încă crede, încă speră, încă are vise, încă râde, încă plânge, încă n-a uitat, încă iartă, încă se roagă, încă mulţumeşte, încă învaţă, încă suspină, încă îşi doreşte, încă visează, încă iubeşte, încă zboară! Şi îi place.

PS: Ştiaţi că există un sărut al fluturilor? Un sărut extrem de jucăuş şi de delicat, în acelaşi timp? Luaţi o persoană dragă, puneţi-o să închidă ochii (nu de alta dar e mai fain aşa, mai misterios). Alegeţi, de exemplu, obrazul şi apropiaţi-vă uşor de tot (ca fluturii, nu?) genele de obraz. Fluturaţi la fel de uşor genele şi obţineţi o bătaie de aripi tandră şi delicată.