Spectacolul (vieţii)

Se spune că mai bine faci un lucru mai târziu decât niciodată. Cam aşa e. Numai că de multe ori omul, când face un lucru mai târziu, regretă că nu l-a făcut mai devreme şi chestia ce am spus-o mai sus rămâne un fel de consolare - unica. Eu am avut parte în ultimele trei zile de două chestii de acest gen. În primul rând, după aproape trei ani de zile studenţii anului III de la Jurnalism au decis să iasă împreună într-o seară. După trageri de timp, întrebări, oscilări, complicaţii în legătură cu rezervarea ne-am dus şi noi în Papa Joe. Şi ne-am simţit bine, câţi am fost (adică puţini). Dar ne-am dat seama că putem face şi altceva decât să mergem la cursuri sau la redacţie şi să ne sunăm în legătură cu anumite lucruri. Ceea ce ne-a dat o stare de regret a fost exact faptul că trebuia să o facem mai repede şi mai des. Acum am tot făcut planuri. Problema este că mai sunt trei luni. Dar nu e târziu!

Al doilea lucru se referă la SPECTACOL. Iza, prietena mea, vechea mea prietenă, studiază actoria la Timişoara. Examenele lor sunt date (unele) sub formă de spectacol cu public. M-a invitat în toţi ăştia trei ani. Prima dată m-a luat o răceală oribilă şi, stând în pat cu febră, m-am gândit mereu la ea, pe scenă. Apoi m-a invitat cu ceva vreme înainte, am acceptat bucuroasă dar n-am mai auzit detalii pentru că nu s-a mai ţinut cu public, sau ceva de genul ăsta. Dar acum nimic nu m-a mai împiedicat să merg. Am avut emoţii, am aşteptat cu nerăbdare ziua de sâmbătă.

Îi stă bine pe scenă. Îi stă bine în rol de japoneză, e exact ceea ce îi place ei. N-am înţeles nici jumătate din replicile ei pentru că erau în japoneză. Dar mi-a fost mai mare dragul să o aud cum vorbeşte. Iza are voce frumoasă. Iza e frumoasă. Am fost mândră de ea şi mi s-a strâns sufletul cum o vedeam de acolo de sus, din lojă.

Cum am încheiat ziua? Cu nostalgie. Cu părere de bine că am văzut-o jucând, cu părere de rău că am făcut-o atât de târziu. M-au surprins detaliile pe care bunicile ei le ştiau despre mine şi despre familia mea şi m-am bucurat ca un copil. Mi-am aminit de frumoasa noastră prietenie şi mi-am dat seama că legătura încă există şi e foarte puternică. Nu mai suntem cele mai bune prietene care se plimbau pe coridor la şcoală sau care făceau chefuri în Aradul Nou. Dar prietenia noastră are un loc sigur, acolo în suflet. Ne vedem rar dar o facem.

Deci, niciodată nu e prea târziu, nu?